2022 – Anul Agârbiceanu (XLIX): Orlatul e un frumos sat grăniceresc …! – primejdioşi pentru lupta naţională? – ziariştii şi a patra putere! – calea americană decât cea prusacă?

În cotidianul politic „Românul” (ian. 1911, pag.1) apărea „Programul nostru.”, dar şi apelul „Către Români!”; reproducem selectiv: «Am înfiinţat şi vom susţine acest ziar ca organ al partidului naţional român din patrie şi al comitetului său central executiv. Ar însemna o neputinţă morală, ca partidul naţional român să nu-şi aibă organul său de publicitate, chemat să reprezinte şi să servească activitatea şi intenţiile comitetului executiv întru conducerea politicei acestui partid. Nu va să zică acest organ o întreprindere de concurenţă faţă de ziarele româneşti existente, sau cari se vor mai înfiinţa, ci mai vârtos „Românul” va avea datoria a închega relaţiile de împrumutată încredere şi sprijinire între toate organele româneşti de publicitate, cari servesc cu sinceritate interesele partidului naţional, identice cu interesele politice ale naţiunii române din Ungaria şi Transilvania (…) Am instituit o comisiune specială, care va avea să controleze, să supravegheze şi să conducă acest organ de publicitate în înţelesul celor expuse. Din această comisiune fac parte: dr. Teodor Mihali, dr. Vasile Lucaciu, dr. Alexandru Vaida-Voevod, dr. Iuliu Maniu, dr. Aurel Vlad, Vasilie Goldiş, dr. Iustin Marşieu, dr. Cornel Iancu, dr. Roman Veliciu, dr. Aurel Lazar şi dr. Valeriu Moldovan. Dirijarea nemijlocită a ziarului s’a depus în mânile d-lui Vasilie Goldiş. Cerem pe seama acestui organ al partidului naţional din patrie sprijinul tuturor membrilor şi aderenţilor acestui partid. Pentru comitetul central executiv al partidului naţional român: George Pop de Băseşti, preşedinte. Dr. Teodor Mihali, vicepreşedinte, dr. Vasilie Lucaciu, secretar general». Peste numai un an de polemici necruţătoare, cotidianul politic „Românul” a soluționat această luptă, reuşind să „disperseze” gruparea „tinerilor oţeliţi”, prima consecinţă fiind dispariţia cotidianului „Tribuna”, aceasta fuzionând cu cotidianul politic. Dispariţia cotidianului „Tribuna” a fost relatată şi în seria de articole din seria„Tribuna – 2021 anul Goga”.

Pentru a cunoaşte situaţia publiciştilor – la începutul sec. XX -, reproducem din articolul „Ziariştii” (nesemnat) -, apărut în „Românul”(anul II, Arad, 1/14 Martie 1912, nr. 49): «La frumoasa serată de duminecă seara, în care s’a afirmat, în chip atât de mişcător, crezul unirii româneşti pentru îndeplinirea idealului naţional, un orator şi-a adus aminte şi de noi ziariştii. În cuvinte pline de o caldă şi sinceră simpatie pentru noi d.Caius Brediceanu a redat povestea de cele mai multeori întunecată a celor cari muncesc la opera de întărire a forţelor naţionale ce o îndeplineşte presa română de dincoace de munţi, închinând paharul pentru ea. Mulţumind vrednicului fiu al neuitatului Brediceanu pentru această frumoasă atenţie şi pentru cuvintele atât de bune la adresa noastră a ziariştilor, ne vom încerca a face cu această ocazie, în loc de răspuns, câteva observări, dela această tribună.* A mai insista asupra însemnătăţii ziaristului în vieaţa naţională, înseamnă a te ocupa de banalităţi. Dacă la popoarele stăpâne pe vieaţa lor, presa este considerată ca a patra putere în stat, cine se poate îndoi de imensul rol al presei în vieaţa unui popor subjugat, cum este al nostru, trăind într’o ţară în care toate forţele publice susţinute cu banul sau, dela parlament şi miniştri până la ultimul jandarm, sunt forţe ostile lui? Dar presa şi deci ziaristul ca orice factor social nu este scutită de o contra influenţă din partea societăţii. Ziaristul acţionează asupra publicului prin răspândire de idei şi prin trezire de sentimente. Pe deoparte el luminează mintea, pe de altă parte formează sufletul cetitorilor săi. Iar bogăţia de idei ca şi elementul educativ îl găseşte în atmosfera intelectuală şi morală a epocei sale.* Caracterul intelectual al unei epoce îl formează marile personalităţi, care prin talentul lor impun vremii o anumită ideologie. Când ziaristul este un Bariţ, un Eliade, un Kogălniceanu, un Iorga, atunci el însuş este un factor de elaborare a ideilor conforme cu necesităţile neamului. Dar asemenea personalităţi cari se ivesc în presă mai ales în momentele de începuturi culturale când diversele activităţi sunt încă prea reduse pentru a satisface toată puterea lor de muncă, sunt din ce în ce mai rare astăzi, când munca de specialitate a devenit destul de intenză spre a le putea absorbi toată atenţiunea. Astfel ca ziaristul de astăzi în domeniul ideilor, suferă de cele mai multe ori, prestigiul personalităţilor din fruntea vieţii culturale şi politice a neamului lor şi tot astfel sub raportul educativ, caracterul moral al unei epoce îl formează atitudinea şi faptele personalităţilor hotărâtoare în vieaţa sa. (…) Într’o societate unde devotamentul pentru idealul naţional, jertfa, iubirea de neam, abnegaţia sunt la ordinea zilei printre cei care au rolul de îndrumători, presa va fi un factor educător de primul rang. Acolo însă, unde preocupări de alt ordin provoacă o atmosferă de ură, de duşmănie între fraţi, ziaristul rareori poate să nu răsfrângă icoana turbure a mediului în care în care trăeşte. Dacă ziariştii de acum înainte vor avea fericirea de a trimite cuvântul de pace şi de frăţie în toate satele şi colibele, cum a spus d. C. Stere, aceasta se va datori în primul rând fruntaţilor intelectuali şi politici ai acestui neam, cari au ştiut să puie mai presus de toate neplăcerile lor şi de preocupările de amor propriu, interesul naţional şi nevoia de solidaritate a neamului lor. (…)».

Istoricul literar, Mircea Zaciu prezintă câteva repere despre perioada în care Ion Agârbiceanu trăia în Orlat, în lucrarea „Ion Agârbiceanu”:În „Nota” la pasajul „Tinerilor oţeliţi” se face trimitere la: «„Amintiri”, Extras din vol. „Omagiu lui Ioan Lupaş, la împlinirea vîrstei de 60 de ani. August 1940, (…); despre aceleaşi episode, Agârbiceanu scrisese într-o evocare a relaţiilor sale cu Goga: „În lupta ce se dădea pe acel timp între „Tribuna” şi „Românul”, pentru primenirea partidului naţional, la un moment dat cîţi scriam la „Tribuna”, am fost consideraţi primejdioşi pentru lupta naţională. Cică scrisul şi colaborarea noastră la „Tribuna” ar face să dăinuiască acest organ de publicitate considerat de către unii „subversiv”. Oct. Goga la Sibiu a redactat un răspuns iscălit şi de Ion Lupaş şi de mine, în care declaram că noi cari prin scrisul nostru întărim „Tribuna”, sîntem gata să o distrugem tot noi, în clipa în care ne-am convinge că nu susţine interesele naţionale. Ceea ce, se ştie, nu era cazul. „Tribuna” a încetat numai după ce s-a restabilit armonia în sînul comitetului naţional”. (…). Agârbiceanu începe să joace un rol mai reliefat în viaţa publică a românilor ardeleni şi acest lucru îi sporeşte considerabil încrederea.

De altfel, întreaga perspectivă a existenţei sale se modifică. Realitatea socială a ţinuturilor sibiene era simţitor favorizată, dezvoltarea diferită a relaţiilor economice din zona sudică a Transilvaniei urma – sub influenţa gospodăriei săseşti – mai degrabă „calea americană” decît cea „prusacă”, manifestată în perimetrul rural din centrul şi vestul provinciei. Peisajul era şi el mai blînd, cu orizontul vălurit al Carpaţilor din apropiere – creînd un fundal poetic, meditativ – fără povîrnişurile abrupt, sălbatice, ale Apusenilor. Oamenii nu sînt nici ei măcinaţi de bolile sociale ce pustiau Ţara Moţilor, temperamentele şi ele au alt conţinut, chiar dacă bărbaţii, iuţi la mînie, erau vestiţi că-şi apără „cu topoarele” nevestele de … tinerii „preparanzi”. Orlatul e un frumos sat grăniceresc, cu oameni harnici, avînd proprietăţi comunale şi particulare, pînă la Duşi şi Piatra-Albă „punte de trecere pe acea vreme, în Ţară”. Orlăţencele „femei ca suveica de iuţi”, erau „un frumos neam muieresc, gătite şi la lucru ca de sărbătoare”, rivalizînd cu săliştencele evocate de Mikszáth».

(va urma)