O carte cât o Istorie

Nu sunt cuvinte mari când spun că, uneori, copiii, după spusa multor pedagogi, ne devin cei mai serioși profesori. Așa se întâmplă cu această carte a Yevei Skalietska, o tânără de numai 12 ani care ne pune dinainte jurnalul ei de război tradus la noi – prin munca Dianei Botescu – cu titlul „Războiul prin ochii unui copil. Mărturii din Ucraina” (Ed. Bookzone, București, 2022, 245 pg.). Pentru că am fost onorat să-i scriu prefața ediției în limba română îmi permit să o adaug semnalării care nu, nu vorbește despre o carte, ci despre semnalul culturii române că Războiul nu e acceptabil și nu marchează nici un semn de civilizație. Iată textul pe care Vă rog să-l îngăduiți drept prezentare cărții:

„Când scriu rândurile de față sub geamul meu de la Facultate se joacă, gureși și fericiți la prima vedere, doi copii din Ucraina. Nu. Nu sunt din Harkov, dar ei mi-au arătat, zilele trecute, pe o hartă ce o poartă cu ei, că știu unde trebuie să se întoarcă. Suntem prieteni din februarie, atunci când am descoperit cât de important este să porți hainele Crucii Roșii peste reverenda de preot. Le-am povestit propriile mele pelerinaje și drumuri în Ucraina. Așa, stâlcind toate limbile lumii, ne-am transmis unii altora cât de mult contăm unul pe altul.

            Cartea Yevei Skalietska – pe care vă rog să o citiți – este strigătul de neputință și curaj, totodată, al unei fetițe alungate din raiul ei de Acasă. O Evă prigonită iarăși de cel rău. Harkovul descris de Yeva mi-a adus aminte de toate orașele Ucrainei din vreme de pace. Seducătoare în vremea dimineții, înainte de a se trezi zgomotul în ele, cu mirosul de pâine proaspătă și un nesfârșit iz de tămâie, izvodit parcă din liniștea locului. Oricare ar fi el. Oameni strașnici, mereu retrași și oarecum aproape de îndoială. Dacă le cucerești însă inima, deloc complicat, oameni strașnici ca toată istoria neamului lor. Recitind cartea Yevei, am descoperit pe rând, curat și limpede, spiritul adânc al Ucrainei celei inalienabile sub regimuri totalitare, oricare ar fi acelea. Citiți rândurile scrise de o fetiță, de o domnișoară, care crește sub presiunea unei realități dureroase: războiul. Modul ei de exprimare și tandrețea ei absolută rușinează pe mulți care, prin platouri de emisiuni ori prin pagini de tabloide, dau lecții despre Ucraina. Și despre oamenii ei.

            Ceea ce m-a emoționat în povestea Yevei – începută în 14 februarie 2022, când își prăznuiește cei 12 ani de viață – este maturitatea observațiilor, calitatea informațiilor. Dilemele populației, drama neînțelegerii unui mecanism care nici nu are cum fi înțeles, duioșia descrierii colegilor ori locurilor care-i definesc viața, nesfârșita tandrețe pentru bunici balansează în momente cruciale într-un curaj pe care nu ai cum să nu-l reții și nu poți să nu-l transmiți de model copiilor tăi. Fata-Înger se teme, caută liniștea în scris și pictură. Pare că lucrarea ei lăuntrică o ține întreagă la minte în lucrătura răului care inundă totul. Nu. Yeva nu e un copil ucrainian la vreme de război. E Copilul. E oricare dintre copiii lumii surghiuniți într-o lume a adulților orgolioși și neîmpliniți decât prin răutate. Rostirile ei,- fuga din Harkov culminează, de exemplu, cu ploaia ce cade peste Dniepr unde clădirile întregi, fără mușcătura bombelor îi par a fi raiul -, sunt rostuiri de gânduri limpezite de o cultură crescută în timp în inima ei. Lanțul de oameni care luptă pentru oameni, fuga aproape ireală spre limita unei siguranțe minimale – cât de interesant este că oamenii din Dniepr nu își închipuiau ca fiind reale descrierile din Harkov – efortul continuu de a rămâne „în curaj” sunt teme care te obligă, cititorule, la propria reflecție asupra unui război mai mult decât inutil. Ucraina fugii Domniței Yeva din suflarea de moarte balaurului neiertător vieților cuminți poate fi redus la câteva puncte de reper. Plecarea înseamnă salvare și veți vedea în cuvintele fetei din Harkov cum poartă Orașul cu sine, așa cum, odată ajunsă la Budapesta, va purta cu sine Ucraina. Fără declarații inutile de patriotism, fără adjectivări inutile se simte în inima fetei cum bate, destins și aprins deopotrivă, dorul de Țara ei. Impresionantă creștere în valori care nouă ne scapă. Când scrie la un moment dat, ajunsă în Budapesta și uimindu-se de gara Keleti și frumusețea ei că este „pentru prima oară în Europa” o înțeleg deplin. Cum, cel mai probabil, reacția voluntarilor de a le sta la îndemână sunt primele semne ale unei culturi în care siguranța este  datorie de reciprocitate. Știu Ucraina dinainte de acest război nemernic. O știu și până în marile schimbări care au anulat teribila teroare pe care o simțeai pe străzile ei când apărea un echipaj de miliție rutieră ori împăunarea câte unui polițist de frontieră lipsit de orice respect față de dialog ori demnitate umană. Am văzut și cât înseamnă forța Bisericii în dialogul social. De la Părintele Mihail Jar, actualul vlădică Longhin, am aflat despre starea precară a românismului în zona Cernăuțiului ori în satele smerite ale Herței. Dar nu despre aceasta este vorba acum și când toate acestea ne-au fost aduse dinainte la vremea izbucnirii acestui conflict umilitor pentru civilizația umană mi s-a părut o neputință în înțelegerea unei drame, o răutate meschină. Când copii precum Yeva străbat Europa să-și salveze viața, iar sufletul lor rămâne atârnat de grija unei bunici, spiritul european înseamnă frățietate, respect, iubire, umanism atent.

            Nu am să vă spun povestea Yevei până în sfârșit. Pentru mine, personal, confirmă ceea ce am intuit la mulții refugiați ucraineni pe care i-am întâlnit din februarie încoace. Drama nopților petrecute în trenuri, alături de ei, în depozite ori pe telefoane pentru a găsi pături ori ulei, motorină ori ciocolată ori orice le-ar putea întări convingerea că nu sunt singuri mi-a schimbat viața. Poate cea mai dragă imagine din tot haosul creat de război este întâlnirea oamenilor cu oameni. Indiferent de limbă ori credință, de ideologie ori apartenență la un neam ori altul, oamenii sunt pentru oameni mâinile lui Dumnezeu. Mi-au mărturisit des refugiații ucraineni că au ales cu greu să străbată România. Yeva lasă și ea de înțeles că nu doar durata de așteptare a autobuzului ce i-ar fi purtat spre frontiera cu România a fost importantă în alegerea căii spre Europa prin Ungaria. Mi-au mărturisit mulți, foarte rușinați, deși nu era cazul, că picaseră în capcana unei propagande, nu de ieri de azi, conform căreia dacă vor ajunge pe teritoriul românesc vor fi duși în lagăre, arestați și altele de genul ăsta. În schimb, au descoperit, peste graniță, oameni. Ceea ce este mai mult decât binecuvântat.

            Știrile din clipa în care scriu aceste rânduri nu sunt luminoase. Se moare. Se distruge și se caută în continuare atragerea în ciclonul războiului a cât mai multor știri, discuții ori dezbateri. Vă spun drept, din tot ce am înregistrat pe viu, nimic din guraliva noastră zbatere nu ajută momentului. Poate mai multe cărți asemeni celei pe care Yeva  Skalietska ne-o dăruiește ne-ar învăța să ieșim din iluzia binelui și să împlinim Binele cu adevărat.

Intrată în tihna de la Dublin, unde își află adăpost cu bunica sa, Yeva știe să mulțumească. Echipei de la Chanel 4 în primul rând care și mie mi s-a părut a fi o apariție providențială într-un moment teribil. Apoi descoperirea Irlandei, descoperirea Bisericii ucrainene catolice, a Evangheliarului din Kells… Citind paginile, am revăzut imaginea din familiile de aici, de la Siret sau Sibiu, de la Sighet sau Satu Mare, cu copii care se adaptau uluitor de rapid unei realități la care nici măcar nu visaseră vreodată. Yeva este salvată de cunoașterea limbii engleze. Aici, Google translate a făcut legea. Dar ei, cei mici, au dat lecția unei unități umane fără replică la maturi. Vorbeau o limbă a lor în care știau când le este foame, sete ori dor de tați și mame… Demnitatea Yevei mi-a adus aminte de răspunsul unui puștan de vreo 8 ani, ajuns noaptea, cu autocarul cu alți puștani și puștoaice, în stația de benzinărie de unde aveau să plece mai departe. Când am întrebat cum de sunt așa cuminți mi-a răspuns: Păi cum altfel ne putem ajuta Țara noastră, Ucraina?!

Yeva scrie să ne aducă aminte. Privește înapoi cu dor și fără mânie. Cu sfială ne arată rănile copiilor din Țara sa. Rudele de contemporaneitate cu proprii noștri copii. Nimic din ce avem de făcut nu poate fi întârziat. Suntem contemporani cu o tragedie. Mulți din generația Yevei nu vor mai scrie și nu ne vor lăsa desene despre viața lor. Cruci stinghere le străjuiesc Învierea. Așa cum cred că Învierea este miezul fierbinte al așteptării ucrainenilor de a se întoarce Acasă. Mulțumesc Yeva Skalietska pentru onoarea de a fi contemporani. Și pentru lecția de onestitate și nădejde! Să fii curajoasă! Harkovul, Ucraina și lumea are nevoie de oameni ca tine!!”, (Baladă pentru Harkov, Ucraina și Lume – Scrisă la două mâini, o inimă de copil și un nod în gât, în vol. cit., pp. 7- 11).

Nu, nu e o lectură ușoară. Vă îndemn să puneți cartea în mâna adolescenților și a celor care au nevoie să învețe despre demnitate și curaj, despre omenie și bun simț civic. Merită.