Adrian Păunescu (1943-2010), poezie scăpată de ochii cenzurii politice: Am nevoie de oameni (fragmente)

 ”Ei sînt răscumpărarea/singurătății mele de oameni la metereze,/oameni în paranteze(…) /unii oameni îmi sînt mai apropiați, alții mai îndepărtați,/mă uit la ei și nu mă pot hotărî/cine urmează să moară./nici să mor în locul lor n-aș vrea,/dar nici ei în locul meu (…)/Am nevoie de oameni,/dar prin maternități/presează nou-născuții./Eu nu pot face parte/din plutonul de execuție,/nici măcar să mă gîndesc nu pot/că mâine va lipsi dintre noi, cel mai neînsemnat,/pasnicul schitului de la Tarnița/sau biata nevastă-sa./Am învățat un nou fel de codamnare:/să fi privit în ceafă,/să se uite oamenii în ceafa ta,/după câteva ore de priviri în ceafă/te simți ghilotinat./Am nevoie de oameni,/uite, încep să nu mai suport/întrebările nepoatei mele/în care mă recunosc pe mine mic,/întrebîndu-mi bunicii:/de ce îmbătrînești, tată mare, cum să fac eu să te țin tînăr,/de ce tremură mîna tatălui meu (…) /și,totuși, mulți oameni,/prea mulți oameni au murit,/averea cimitirelor a sporit,/parcă ar mai mai fi avut loc un război mondial, toate națiunile pierd./Nu câștigă nimeni./A avut loc un război mondial secret,/pe care nu l-a cîștigat nimeni./Cine-mi dă dreptul să fac matematica morților,/eu sînt așa de prost și de sentimental,/că-i plîng și pe soldații români morți în filme./Nici o moarte nu vine la timp,/toate morțile vin prea devreme,/toate morțile au prioritate,/viața pare un răsfăț,/un detestabil privilegiu,/agențile de știri în lume/care nu anunță morți dau faliment./Eu sînt în totul altă circumscripție./Eu judec altfel,/eu exagerez altfel,/agenția mea de știri nu anunță decese,/eu cred că n-are dreptul să moară/nici un câine,/e loc destul pe pământ/și pentru faună/și pentru floră,/și pentru toate experimentele /și pentru toate specialitățile teoretice,/au loc destul/degeaba intră ucigașii în panică,/e loc destul, chiar și pentru ei e loc,chiar și ei au nevoie de oameni./Am nevoie de oameni,/nu mă pot hotărî pe cine să țin minte/și pe cine să uit (….)/aici, în jurul meu,/nu moare nimeni,/nu se fac vînători,/nu se taie porci./Pregătiți izvoarele: revoluția franceză mai eșuează odată/și în limba română,/aici, în versurile mele./Nu există decît idealuri,/nu există decît dorința de a le îndeplini,/nu există idealuri realizabile,/de aceea nu-mi propun decît o țină măruntă: vreau mîine la prânz/să mă duc la locul în care se îmbrățișează/Maramureșul cu Bucovina,/să mănînc afine./Pe urmă îmi continui acensiunea/în cadrul revoluției mondiale/pe post de brancadier (…)/Am nevoie de oameni,/dacă un cîine ne trebuie,/din cînd în cînd,/în curte sau în casă,/cum am putea fără oameni,/dacă voi puteți, eu nu pot./Știu că-mi voi plăti singur/toate datoriile./Știu că sînt plin de greșeli, dar știu totodată/că sînt mai bun,/mai milos,/mai generos/decât voi toți (…)/Lăsați zarurile cum au căzut/și să fiți de acord/că poezia este un bombardier imprevizibil,/dacă poetul nu face parte din plutonul de execuție (…)/Ca un canibal pedepsit,/ca un canibal cu gura pecetluită/alerg pe pământ și plâng:/am nevoie de oameni”. 

Undeva, în Ardeal, ½ sept.1989