Toate lucrurile coabitează în dimensiunea imaginară a disperării. Un făgaş la intersecţia punctelor cardinale ne tridimensionează gândurile vieţii dintr-o unicitate plată. Instituţii care promovează gesturile vorbirii – sau tăcerea dintr-un discernământ – continuă să fabrice şi să elibereze vorbe, în speranţa că ne proiectează înafara gândirii. Care este un alt reflex al vorbelor, între coordonatele trecutului actualizat şi, încă, nedefinit dar obligatoriu. În balansul, atipic, dintre lucruri, vorbe şi gânduri, recunoaştem gestul frustrărilor, şi nu se poate să nu recunoşti că ne prisoseşte (iarăşi) uimirea din stupoarea unui argument, cât de cât realizabil: un gând, pe dinăuntru, este motivaţia expulzată din convieţuirea dintre fler şi discernământ.

Ne prisoseşte un lucru în care se ascunde intuiţia timpului: concordanţa. Ne-am pricopsit cu ecoul evoluţionismului nedemonstrat, dar nici pur teoretizat, dintr-o repetiţie deja precară, dar informativă şi în inferioritate gesticulară. Şi detaşată, prin genetica satisfacţilor din raţionamentul gesturilor amânate. Ne place să citim gesturi, neluând în seamă restricţiile dintre vorbele care ne prisosesc şi ne îmbălsămează cu trăsătura originară a omului prea "vechi" pentru noi, cei care înnodăm gesturile celor care ne urmează.

Aşa funcţionează lucrurile şi le simplificăm prin tematică, stilistică şi genul de inversiune de pe paleta desfăşurării alb-negrului colorat la nimereală, aşa cum ne convine. Vom funcţiona între posibilităţi, recomandări şi false implicări dintr-o gestică pe care nu o desluşim între provocarea vorbelor şi asumarea gândurilor. Aşa funcţionăm câtă vreme ne prisoseşte viitorul suplimentat al trecutului uitat între lucruri falsificate.

Avem cultul recuperării tragediilor, nerecunoscute, prin comicării pasionale. Avem cultul pasiunilor absconse şi, totuşi revendicate – câteodată, alteori alterate – ceea ce e totuna, încât ne pierdem în "ordinea" gesturilor altoite pe acelaşi subiect de când vremea ne-a învrăjbit într-o tradiţie. Ca orice motivaţie, repetăm aceeaşi strategie, în contra-sensul uitării dinspre dimensiunea strategică a gestului ce repetă întristarea habotnică, tocmai de aceea pasională, ca un obiect ce s-a pierdut între vorbe, gânduri şi alte lucruri fără destinaţie lucrativă. O evoluţie din afara timpului nostru ne-a debranşat din timp, ocrotindu-ne de gânduri "suplimentare", dacă ne-ar fi trecut prin cap (mai ales, prinprejur) să arhivăm istoria, în funcţie de ce ne pricopseşte.

Nu ne funcţionează vorbele, în prisosinţa gândurilor. Avem intuiţia ecoului. Îl pierdem, tocmai când încercăm să descifrăm gesturile din timpanele ceruite cu sigiliul indiferenţei. Închipuim fatalisme, fără să luăm o marjă de gândire. Ne prisoseşte viitorul trecutului impersonal. Vom gesticula, în continuare, dar nu ştim dacă mai funcţionează ceea ce ne-am închipuit că ne-a fost repartizat, ca o pricopseală a gesturilor repetitive.

Trecutul nostru nu le dă pace olandezilor zburători, nici viitorul lor nu mă indispune. Funcţionăm, aşa cum ştim şi, câteodată avem strategia "gestului" final, şi nu vorbim aici despre vorbe şi gânduri manufacturate într-un lucru politic. Sau, poate nu este ultimul argument.

Dacă ştim să funcţionăm, înseamnă că suntem, încă, mulţumiţi. Ceea ce nu bănuim nu ar trebui să fie un simplu gest, tânguit printre vorbe. Ceea ce ştim – nici nu ar trebui să ne mai intereseze. E o duplicitate în care migrează trecutul pricopsit…