Meditând lângă bustul lui Mihai Eminescu, din Parcul ”Sub Arini”

Într-un astfel de cadru sărbătoresc avea să se desfăşoare acel mult aşteptat şi bine-meritat demers cultural-festiv şi religios. O iniţiativă motivată şi susţinută nu numai de faptul că sibienii şi mărginenii l-au avut ca oaspete drag, în repetate rânduri, pe poetul-adolescentin Mihai Eminescu, dar şi că unul dintre fraţii acestuia a urmat studiile înalte militare în Garnizoana Imperială Austro-Ungară a Hermannstadtului. Dar şi că viitorul lui bun prieten şi confrate în ale scrisului, nuvelistul-poet Ioan Slavici (1848-1925), a activat o vreme în Sibiu. Acel omenos bănăţean care a avut marele merit de a fi „salvat” de la înstrăinare, sau chiar de la o pierzanie definitivă (curând după moartea poetului), a acelui „ascunziş”, ferecat în încuietori, al vechiului său „cufăr” din scânduri de lemn, depozitar al unor nebănuite comori literare şi netăgăduite dovezi ale erudiţiei enciclopedice a poetului. Erau acele comori ale deşteptului său cap şi ale frumosului său scris de mână, folosind pana de gâscă ascuţită şi înmuiată în cerneală. Acel rod al creaţiei sale literare fusese denumit, de către cultul, exigentul şi ironicul critic literar, Titu Maiorescu (1840-1917), „Caietele Emines­ciene”. Şi tot măriei-sale, domnului Ioan Slavici, trebuie să-i mulţămim că a avut fericita inspiraţie şi marele curaj de a tipări, în Sibiul anului 1884, cel dintâi număr a ceea ce avea să fie, mereu şi mereu, actualul prestigios ziar cotidian „Tribuna”.

    Ca urmare, ar trebui spus

că generaţii întregi de admiratori ai operei lui Eminescu, din această parte de ţară au simţit nevoia să-i eternizeze atât numele cât şi renumele. Iar frumoasele şi creştineştile lor gesturi simbolice sunt tot atâtea pilduitoare dovezi ale lăudabilei simţiri româneşti şi ale patrioticei mândrii naţionale. Mărturie stând atât înscrisurile româneşti laudative aşternute pe puţinele plăci memoriale din Sibiu, cât şi acordarea numelui de Mihai Eminescu unor şcoli şi străzi din cele opt municipii şi oraşe sibiene. Gesturi nesigulare de eternă neuitare a memoriei mult îndrăgitului poet. Pentru că ele aveau să fie întregite şi de permanenta expunere a unor fotografii-document şi a unor foarte reuşite portretizări-picturale, precum cele cu care se mândresc generaţiile de elevi şi de dascăli ai Şcolii Gimnaziale „Aurel Decei”, din comuna sibiană şi mărgineană Gura Râului, precum şi vrednicii custozi ai „Casei-Memoriale” a familiei poetului Octavian Goga (1881-1938) din Răşinari. Bunii şi credincioşii săi bunici şi părinţi găzduindu-l, două zile la rând şi tot atâtea nopţi, pe chipeşul şi cumintele copil-vizionar al vremurilor sale şi ale celor care au urmat şi vor mai veni. O fericită întâmplare, petrecută în vara spre spre toamna anului 1866. şi să mai adăugăm la toate aceste dovezi de stimă şi preţuire chiar şi numai faptul că unele dintre marile biblioteci publice de pe meleagurile sibiene deţin, în fondurile lor documentar-beletristice şi istorice, atât ediţii princeps din volumele poeziilor eminesciene, cât şi o serie de manuscrise purtând semnătura autografă a poetului. De unde şi îndemnul neastâmpărului meu de a încerca, din când în când, să desluşesc înţelesurile greu de înţeles ale unor astfel de mărturii, după care mă surprind că nu mă mai satur în a admira bustul din bronz-arămiu al lui Eminescu, expus în amintitul parc sibian. O desăvârşită operă sculpturală în care este eternizat, peste timpuri de liniştitoare pace şi înţelegere între oameni, chipul bravului cărturar român. Deopotrivă gânditor profund şi poet cuminte şi cu multă minte. şi nu vreu să mă laud şi nici că vreu să te mint, dragă cititorule, dar de fiecare dată las la plecare, pe pervazul rece al soclului, feştila aprinsă a unei candele-tricolore, iar lângă ea, un nebăgat în seamă firicel de floare albastră. După care mă „răstesc”, în gând, la mult prea leneşa mea minte şi memorie obosită, ca nu cumva să uite a mă retrimite, din nou, peste numai câteva zile, în Parcul „Sub Arini”. Nu de alta dar, bine ar fi să ţinem minte că duminică, 2 octombrie, se împlineau 84 de ani de când era dezvelit şi sfinţit acel superb bust, creaţie a talentatului sculptor Radu Moga-Mânzat, sibian prin adopţie, trăitor între 8 octombrie 1906 şi 5 mai 1950. Mormântul odihnei sale veşnice fiind situat în cimitirul oraşului Brad. Săpat, însă, nu mai devreme de a fi modelat, cu mânile sale pricepute, precum şi cu închipuirea sufletului său sensibil, chipul lui Avram Iancu (1824-1872), de deasupra mormântul acestuia. Deopotrivă umbrit şi protejat de „Gorunul lui Horea” de la Ţebea. Cu necesara precizare că orăşelul Brad, de pe malurile Crişului Alb, încă este considerat nu numai „Scutul-fanion al moţilor Munţilor Apuseni”, dar şi depozitarul simbolic al amintirii bogatului aur al dacilor regelui Decebal şi al împăratului roman Traian!

capătul acestor mult prea multe gânduri scrise, să-mi îngăduie tolerantul cititor să-i dezvălui şi succinta desfăşurare a emoţio­nantei festivităţi, din acele îndepărtate timpuri. Iar pentru a o face, cât mai adevărată cu putinţă, a trebuit să lecturez nu numai câteva fragmente din paginile presei sibiene din acele vremuri, dar şi să apelez la parcurgerea fugară a însemnărilor unor martori oculari. şi, astfel, am reuşit să aflu că 2 octombrie 1938 a fost ziua unei duminici dintr-o prea frumoasă toamnă ruginie şi că pe aleile frunzelor veştede ale arţarilor, gorunilor, stejarilor, teilor, salcâmilor şi castanilor se plimbau grupuri, grupuri de pelerini care se opreau din mersul lor pentru a admira bustul poetului şi a asculta vorbele nemaiauzite, înţelepte şi pline de farmecul rostirii romancierului Cezar Petrescu (1892-1961), poetului Ion Minulescu (1881-1944), medicului Valeriu Bologa (1892-1971), fruntaş al Asociaţiunii Transilvane ASTRA, profesorului năsăudean Sever Pop (1901-1961), primarul de atunci al Sibiului, dar şi al profesoarei-scriitoare Ecaterina Săndulescu (1902-1986?), una dintre autodeclaratele muze de inspiraţii poetice şi filozofice ale lui Tudor Arghezi (1880-1967) şi Lucian Blaga (1895-1961). Printre ceilalţi invitaţi de seamă puteau fi remarcaţi: inteligentul istoric în domeniul religiilor popoarelor lumii, Mircea Eliade (1907-1986), tânărul şi chipeşul filozof Constantin Noica (1909-1987), mult admiratul scriitor Ionel Teodoreanu (1896-1954), autorul roma­nului „La Medeleni”, precum şi Vladimir Streinu (1902-1970), reputatul şi mult temutul critic literar al scrisului tipărit şi necezurat din acea înfloritoare perioadă intelectuală interbelică.

Aşadar, precum aţi putut citi (sau chiar vedea, cu imaginaţia ochilor minţii şi sufletului dum­neavoastră), cam aşa era cinstită memoria lui Mihai Eminescu în acele vremuri de puternică emulaţie culturală şi de înflăcărat patriotism românesc! Nu ca acum, când doar mimăm bucuria adevăratei culturi! Vremurile de bete­şuguri şi de răutăţi între oameni fiind mai sumbre ca oricând, iar timpurile şi mai grăbite, şi mai temătore şi derutante! Dovadă că, tot mai des şi tot mai stridente se aud vocile răguşite şi piţigăiate ale contestatarilor lui Eminescu şi ai operei sale. Sunt acele voci care mustesc de ură şi incultură! Îmi reamintesc cât de blând şi înţelept le spunea acestora regretatul „Gânditor din Păltiniş”, filozoful Constantin Noica (1911-1987):  ”Dacă nu-l iubiţi pe Eminescu şi nu puteţi a-l înţelege, lăsaţi-l să doarmă în pace, măcar pentru o vreme!”