2021-Anul Agârbiceanu (XXXVI): aţi făcut tîrgul? – cum trec toate în lumea asta! – un triumf al Ardealului? – „Luceafărul” a dat literaturii române doi scriitori autentici!

Cunoscând localităţile în care familia şi Ion Agârbiceanu s-a stabilit (chiar şi temporar): Cenade, Someş-Odorhei, Bucium Șasa, Orlat, Cluj – amintirile din „Uliţa saşilor”, sunt păstrate de scriitor din copilărie, putând fi localizate în Cenade. Finalizăm reproducerea povestirii lui Ion Agârbiceanu „Ulita saşilor”, apărută în Tribuna (Cluj, 1957): «Am stat cam mult cu sasul că aveam o vorbă mai grea cu el. -Ce vorbă, Ilarie? -Ştiam că are de vînzare un loc de două jugăre şi vream să-l cumpăr eu. –Aţi făcut tîrgul? -Cu mare greutate. E sgîrcit rău jupîn Mihel. Aşa m-a legat să nu spun la suflet de om pînă ce nu va fi întabulat locul pe mine, să nu afle ceva popa lor şi să-l facă să strice tîrgul. De bani îi ard călcîiele că-i dator la bancă şi advocatul ei îl ameninţă cu licitarea averii. -Nu vînd bucuros la romîni? -Nu, dar n-au încotro, că puţini sînt saşii cari mai cumpără pămînt.

Ei au destul, încît abia îl mai pot lucra. Am luat-o pe uliţă înapoi şi am ieşit în sat, cu mireasma piersicilor în jurul nostru.

-Ai avut banii la tine, Ilarie? -Numai arvuna. Dimineaţă te rog să vii şi dumneata să facem şi contractul şi să-i plătesc tot.

-Pămîntul e bun? -Clasa întîia, şi e la o zvărlitură de băţ de sat, pe loc şes. -Dacă nu ţi-ar ajunge banii o să mai pun eu.

-Mulţumim, bădiţă Vasilie, am banii puşi de-o parte de mult. Pînă acasă n-am mai vorbit. Ilarie era cufundat de bună seamă în gîndurile legate de cele două jugăre, iar eu mă gîndeam cum trec toate în lumea asta; toate aşezările omeneşti odată cu scurgerea veacurilor. Iată şi coloniştii aceştia saşi cari au hălăduit printre romîni de cîteva veacuri ca o clasă privilegiată, – se macină din an în an ca şi zidurile din „coşteiurile” lor. ION AGÎRBICEANU». (Din „Amintirile”).

Din cap.„O conştiinţă tulburată” (Monografia „Ion Agârbiceanu”, autor istoricul literar Mircea Zaciu, 1972) am reţinut prezentarea anilor 1905-1906, puţin cunoscută din viaţa marelui scriitor – petrecută la Facultatea de Litere Budapesta.

Dorind să devină profesor, Ion Agârbiceanu se înscrie la secţia de limbi clasice, istorie şi română. Reproducem nota  din „Colecţia prof. Al. Culcer” (Someş-Odorhei, 14 iulie 1904, apărută în „Înfruntare şi mîngâiere – Cultura Creştină, an. XII 1937, nr. 4-5): «Despre împrejurările reîntoarcerii la studii în Budapesta, scriitorul ne dă cîteva detalii: „În toamna anului 1905, după ce petrecusem un an la Blaj, ca „subprefect” la internatul Vancean de băieţi, prietenii – între care răposatul profesor şi harnic cercetător literar Ion Raţiu – mă îndemnau să mă înapoiez la Budapesta, să fac şi literele, după ce terminasem teologia tot la Universitatea de acolo. Eu mă codeam mereu, dar sfîrşii prin a ceda, mai ales că puteam isprăvi în doi ani. Mi se dădu o bursă, şi pe deasupra, şi un împrumut de 100 cor., de la canonicul Micu Moldovan, şi am plecat în capitala Ungariei şi m-am înscris pentru limbile clasice şi istorice”». Într-o altă notă sunt prezentaţi toţi profesorii de la cursurile audiate de Ion Agâbiceanu, fără a termina efectiv anul de studii: «Alexics György (1864-1936) a condus o vreme Catedra de Limba şi literatura română de la Universitatea din Budapesta. A publicat o serie de articole de lingvistică şi etnografie, culegeri de folclor. Etc. Traduceri din româneşte în Budapesti Szemle. Ciocan János (1850-1915); profesor de Limba şi literatura română, la Universitatea din Budapesta între 1898-1908. A redactat revista Albina. Fejérpataki Lászlo (1857-1923); profesor de arhivistică. Între numeroase lucrări, e cunoscut pentru ediţia originalului Cronicii Notarului Anonim al regelui Bela, şi pentru Documente heraldice maghiare (Budapesta, 1901). Hegedüs István (1848-1925); s-a ocupat de literatura umanismului maghiar, cunoscut şi pentru traducerile lui. A scris: Idealul în artă (1870), Idealul elenistic şi creştinismul (1878), Janus Pannonius şi umaniştii (1893) ş.a. Kuzsinszky Balint (1864-1938). Publică colecţia „Budapest régiségei („Antichităţi budapestane”). Cunoscut pentru studii arheologice ca „Aquincuum şi vestigiile sale (1890), Pannonia şi Dacia (1895), Inscripţii panonice ş.a. Lang Nandor (1871-1952). Din 1905 a redactat Philologiai Közlöny, autor al unor lucrări de arheologie, filologie clasică şi filosofia culturii. Mangold Lajos (1850-1912), profesor de istorie antică. Autor al unei Istorii a originii poporului maghiar. Némethy Géza (1865-1937). Profesor de istoria literaturii latine. Lucrări: Viaţa şi opera lui Vergiliu, Elegia romană, diferite ediţii şi traduceri din scriitori latini. Redactor al revistei Egyetemes Philologiai Közlemenyek. Pasteiner Gyula (1846-1924), autor al unor lucrări de istoria culturii. A redactat revista Müvészei ipar. A scris: Ştiinţa actuală despre istoria artelor vechi (1875) şi o Istorie a artei din cele mai vechi timpuri pînă în prezent (1885). Simonyi Zsigmond (n.1853), autor al unui dicţionar de gramatică istorică maghiară şi al altor lucrări de filologie maghiară. Ponori Thewrewk Emil (1838-1917), întemeietor al societăţii filologice budapestane. A redactat Egyetemes Philologiai Közlöny; iniţiază publicarea unor traduceri din literatura greacă şi latină. A tradus Iliada (Pozsony, 1865), Comediile lui Aristofan (1880) şi din Anakreon (1885) etc».

Criticul literar Mircea Zaciu, surprinde – din această perioadă – relaţia dintre Ion Agârbiceanu şi Octavian Goga, cei doi tineri colaborând la revista „Luceafărul”. Reproducem pasajul: «E cert că legăturile lui cu „Luceafărul” se înteţesc acum, nu numai sub raportul unei colaborări mai intense în paginile revistei, dar şi prin stabilirea unor prietenii, cu Tăslăuanu şi O. Goga. Ultimul nu avea o deosebită simpatie pentru acest tînăr sfios şi feciorelnic. Versurile cu care încerca să forţeze poarta literaturii îl agasau. „Miroase a pămînt şi tămîie”, spunea despre el. Tăslăuanu explica nepotrivirea celor doi prin opoziţia temperamentală: „Erau două firi opuse, unul furtunatic, cu o structură împletită din fulgere şerpuitoare, bogată şi plină de surprize, iar celălalt ca un fluviu cu ape limpezi, în care cerul îşi oglindeşte frumuseţile şi tainele (…) Toată viaţa părintelui Agârbiceanu e o linie simplă, de o simplitate maiestoasă, care arareori s-a lăsat înmlădiată de ispitele ambiţiei. Fostul conducător al „Luceafărului” pretinde chiar, în „Amintirile” sale, a-l fi susţinut pe Agârbiceanu împotriva lui Goga, „care nu vroia să-i recunoască nici un dar scriitoricesc”. Dimpotrivă, autorul Arhanghelilor va aduce un omagiu leal poetului,. Fără nici un reproş pentru asprimea cu care fusese tratat în începuturile sale. Recunoaşterea superiorităţii poetului, determinantă pentru renunţarea la versificări, e deplină: „Mulţi „stihuitori” din generaţia de atunci şi-au frînt condeiul în faţa adevăratului talent care se ridica. Au simţit că ei sînt departe de adevărata poesie (…) Pe mine tot Goga m-a desmîntat de la versificare. Trimisesem „Luceafărului” o poezie, „Furtuna”, pe care Goga, membru în comitetul de redacţie, după ce o cetise, o rupse. Aşa m-am hotărît să încerc eu proza, ajungînd colaborator statornic al „Luceafărului”. Oricum, foarte curînd se va recunoaşte că „Luceafărul” a dat literaturii române doi scriitori autentici: Pe Goga în poezie şi pe Agârbicanu în proză. De altfel, volumele lor de debut, „Poezii” şi „De la ţară” aveau să-i înfrăţească încă o dată, prin apariţia simultană, în toamna lui 1905, în editura revistei. Agârbiceanu scrie, cu proverbiala sa modestie: «Apariţia volumului de „Poezii” la Luceafărul în Budapesta” a fost un triumf al Ardealului, dar mai ales al nostru, a celor grupaţi la Luceafărul. Noi de mîndriam în chip deosebit. Parcă văd şi acum acele dintîi volume aduse de la legătorie, ediţia simplă şi ediţia de lux. Cu Oct. Tăslăuanu, – care a pornit editura de la Luceafărul, cu Iosif Şchiopu, luam exemplarele cu miros de cerneală proaspătă, ne felicitam pentru tehnica frumoasă a cărţii şi făceam socoteala cîte se vor desface. Succesul primului volum de versuri a lui Goga întrecu toate calculele noastre».

(va urma)