Cu Evanghelia aceasta ne întoarcem la momentul Schimbării la Față a Mântuitorului și la durerea pricinuită, Domnului și mulțimii, de moartea lui Ioan Botezătorul. Matei, Evanghelistul, aici fixează momentul reîntâlnirii prin minune a lui Iisus Hristos cu mulțimea derutată de pierderea lui Ioan dar și de întâlnirea cu Acest încă Necunoscut. Are loc Schimbarea la Față și încă sub emoția momentului ucenicii dezbat cu El o temă teologică, legată de împlinirea profețiilor că Ilie avea să revină înainte de Venirea lui Mesia (Matei 17. 10). Îl văzuseră pe Domnul între Moise și Ilie, auziseră glasul Tatălui Ceresc dar nu păreau că au înțeles cu Cine anume stau, pe Cine însoțesc. Aici este momentul în care Domnul identifică pe Ioan Botezătorul cu Ilie care a și venit, vestind apropierea timpului în care Mesia Însuși era deja cu ei. (Matei 17. 12-13). Se apropiau însă de mulțime și timp de teologhisire nu mai este. Domnul Hristos întrerupe discuția și pare un Dumnezeu cu mânecile suflecate. Mereu dovedind prin fapte că Harul Său este lucrător, nu vorbitor. Un Hristos întâmpinat mereu de oameni care îi cer câte ceva, un Hristos cu cercănele grijii de noi, răbdător și învățându-ne la nesfârșit valorile Împărăției lui Dumnezeu. Un Dumnezeu care nu se mulțumește prin natura sa să fie simplu admirator al creației Sale ci o guvernează în Har și o protejează, fiindu-i Proniator, după cum ne învață teologia, adică Purtător de grijă. Veți zice: cum asta că e plin de bolnavi, de morți inutile și absurde! Și am să vă aduc aminte că facem din noi stăpânii creației, ne socotim pe noi coroana Creației fără a ne mai comporta asemeni unor regi așezați peste o țară pe care să o conducem nu doar să o exploatăm. Hristos intră între oameni ca un Dumnezeu-Om pentru a-i îndumnezei, pentru a-i desprinde din robia păcatului și a morții.

Priviți la Evanghelia de astăzi. Fără a fi un participant la Schimbarea la față și fără să aibă în el întrebările însetate de cunoaștere ale Apostolilor, tatăl din Evanghelie (Matei 17. 14-23) știe cui se adresează. Acel „Doamne, miluiește pe fiul meu, că este lunatic și pătimește rău, căci adesea cade în foc și adesea în apă…” (Matei 17. 15). Nu e simplă strigare a unei diagnoze de fapt. Ci adâncul unei râni purtate prin viață. Dacă astăzi, când se pare, zic doar se pare, ne-am civilizat tot întoarcem capul după câte un copil bolnav ori aflat într-o formă de neputință și deficiență, închipuiți-vă reacția oamenilor vremii de atunci. Și cum boala era legată mereu numai de păcat sau îndrăcire- cum și este cazul aici- puteți să vă închipuiți că de fapt tatăl acesta era un paria alături de copilul său. Un exclus. Un judecat de toți și toate. El spune oarecum obraznic, obrăznicia celui ce-și vede spulberate speranțele, că a încercat cerând vindecare de la ucenicii Domnului. Și ei nu au putut să-l vindece. În episodul similar prezentat la Evanghelia de la Marcu (9.14- 27) povestea ne explică de ce se întâmpla aceasta. Soiul de drac din copil nu presupunea să te împrăștii în discuții cu oamenii- Marcu 9. 14-15 surprinde un pic atmosfera unei gâlcevi- și nici să crezi în puterea ta mai mult decât în puterea ce vine din Dumnezeu, Cel mereu implicat în astfel de eliberări, des numite vindecări.

Domnul nu ține cont nici de discuții și nici nu analizează dacă necredința soiului de oameni nu-i apropie de necredința soiului de draci care tocmai ce acționa asupra copilului. E cert că el, fiul tatălui său disperat, conta fundamental în situația dată. E drept, Marcu ne păstrează rugăciunea imposibil de refuzat pe care tatăl o rostește ca suport cererii sale: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!” (Marcu 9.24). și nu ai cum să nu te emoționezi dinaintea unul Dumnezeu care împlinește ruga unui tată. Este impresionant că noi mereu spunem că Dumnezeu ascultă și împlinește, sau nu, rugăciunile noastre. Când ele sunt însoțite de credință și realism, aș adăuga, când au ca finalitate mai binele omului. Tatăl acesta seamănă foarte mult cu tatăl Iair, mai marele sinagogii, cel care cere vindecarea fiicei sale în Capernaum. Erau doi tați învinși în paternitatea lor dacă Dumnezeu nu le ținea partea. Rămâneau în conul de undă al îndoielii sociale. și, vedeți, vorbim de un tată anonimizat de drama fiului său în mijlocul aceleiași societăți iudee care asculta de tatăl fetiței, ca de un lider. Sunt convins că moartea copilei l-ar fi scos din poziția de mai mare al sinagogii găsindu-se destui oponenți ce i-ar fi spus că păcatele sale au adus moartea copilei. Uneori îi surprind și azi pe oameni gândind așa, simplist și necreștin asupra unui astfel de subiect, extrem, extrem de sensibil și care aduce oricum învinovățiri inutile pentru părinți și bunici dar exclude responsabilitatea comunității ori chiar a sistemului de sănătate și a actanților săi. Lipsa de susținere a unei mame în situație de risc ori dezechilibrul în ce privește siguranța economică a unei familii vă asigur că sunt motive întemeiate pentru a regândi asupra soiului de draci care ne macină sănătatea copiilor.

Mântuitorul Însuși ne-o spune: „Dacă veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, și se va muta; și nimic nu va fi vouă cu neputință” (Matei 17.20). Pare chiar o ironie fină de vreme ce grăuntele de muștar este aproape insesizabil și, recunosc, nici nu-și vine să crezi că îl ții în mână, dat fiind transparența lui. Un fir de clorofilă din care se poate naște un copac…Aluzia Domnului este direct la puțina credință care ne determină acțiunile. La axa de credință care susține viața noastră. Și fără de care ne prăbușim, în ciuda faptului că ne gonflăm imaginația cu vise prost hrănite de iluzii. Tatăl din Evanghelie seamănă cu oricare dintre noi aflat la limita pierderii încrederii în instituții și oameni, în ucenicii de orice fel ar fi ei ai Mântuitorului. El spune, sincer ca întotdeauna, că dezamăgirile noastre vin din lipsa muncii cu noi înșine, cu propria noastră neputință ori cu falsitățile în care ne înecăm credința. Soiul de draci în care lovim mereu cu neputința noastră iese numai cu post și rugăciune. O credință unită cu postul și rugăciunea înseamnă ritual și sacralitate. Nu orice post naște credință și nu orice rugăciune te apropie de Dumnezeu. Credința rămâne aria de mobilizare a conștiinței noastre în cunoașterea lui Dumnezeu, în trăirea Lui. Fără bobul de muștar care să te țină legat de Dumnezeu și postirea și rugăciunea sunt forme fără fond, expresie a unei gândiri religioase dar nu creștine.

Aud și citesc că în București, mai ales, s-au înmulțit ritualurile umaniste în ce privește nunta unor contemporani, mai ales tineri. Unii ar crede că e un semnal de alarmă pentru Biserică. Ori larma nu ține loc de liniște. Ce nu înțeleg mulți din criticii ritualului Bisericii este că ea nu ține să nu fie părăsită de cei care nu practică credința și nu o împlinesc așa cum stabilește Hristos prin Evanghelia Sa. Rana lipsei de Dumnezeu adevărat se simte în timp și se manifestă în cele mai neașteptate moduri. Lipsa de Dumnezeu te face un soi de lunatec, dese ori căzând în apă și dese ori în foc…Biserica rămâne pe locul și la locul ei. E punct de reper ca oricine își pierde orizontul să știe să revină la țărm. Călătoriile fără busolă nu sunt expediții ci hazardări în neant. Farul rămâne pe țărm, cu misiunea de a sesiza marinarului obosit de furtuni că țărmul e Aici! Și numele lui este Iisus Hristos!