„Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac!”

Este o mică poveste reală despre ce se petrece în Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, mai exact despre ce spune și ce nu spune un slujbaș al juridicului din această instituție despre revista Saeculum, „rostire” cu care e „de acord” întru totul actualul rector, profesorul Sorin Radu. Nu-mi place deloc să scriu despre atitudini dezamăgitoare venite dinspre locul unde am avut cea mai lungă perioadă de lucru din viața mea. Aș fi vrut să evoc episoade și lucruri importante pe care le-am trăit în spațiul academic sibian, unde, alături de profesorul Alexandru Grad, începînd cu 1992, am construit fundamentul a ceea ce a fost, pînă în 2011, Facultatea de Jurnalistică de la Sibiu. Am fost deopotrivă profesor și decan al acestei structuri academice, una în cadrul căreia am înființat și specializarea „Filosofie”, pe care, după două promoții de excepție (2007 și 2008), mai marii universității nu au vrut – nu că nu au putut – să o mențină cu orice preț, mai cu seamă că ea legitima profund opera și numele patronului spiritual Lucian Blaga. 

 Dar nu despre asta vreau să vorbesc în rîndurile de față. Ca absolvent de filosofie, gîndul și inima mi-au fost, între alții, și la Lucian Blaga, ceea ce explică și o propunere pe care i-am făcut-o rectorului din anii ‘90, profesorul Dumitru Ciocoi-Pop, intelectual autentic și om cu coloana morală intactă, deloc dezosată. Era vorba de a relua revista Saeculum odată cu 1995, publicație pe care gînditorul din Lancrăm o înființase în 1943 și din care au ieșit vreo opt numere pînă în anul următor. 

Care este, pe scurt, istoria postdecembristă a acestei publicații? Inițiativa reluării Saeculum din 1995 îmi aparține în mod exclusiv și pentru asta, în calitate de coordonator de proiect, am alcătuit o echipă, pe care, în timp, am „actualizat-o” mereu.  Încă de atunci, ULBS nu a dat niciun leu pentru elaborare și tipar, primul număr din Saeculum și următoarele fiind finanțate de firma fostului ziarist Rudolf (Rudy) Kamla. Nici în următoarele două decenii (pînă în 2015), perioadă cînd am fost redactor-șef la Saeculum, ULBS nu s-a interesat de suportul financiar necesar acestei publicații, ca să nu mai spun de faptul că niciodată nu am primit măcar simbolic, nici eu și nici vreun membru al redacției, măcar un leu – sau 50 de bani, cum e moda politică azi – pentru tot efortul fizic și intelectual depus pentru conceperea și tipărirea revistei. Banii de care aveam nevoie, chestiune care poate fi verificată în arhiva contabilă a ULBS, i-am procurat din sponsorizări, donații sau, uneori, din veniturile pe care le realiza facultatea unde am lucrat ca profesor sau din fondurile asociației „Alumni”. Se va spune că Facultatea de Jurnalistică era parte din structura Universității sibiene, ceea ce este adevărat. Numai că dacă facultatea nu avea un profit, n-ar fi putut asigura un suport financiar minimal, un fond pe care ULBS ar fi trebuit să-l constituie încă de la început în mod independent, tot așa cum se interesa de asigurarea banilor necesari pentru protocolul instituției sau cumpărarea hîrtiei igienice pentru salariați. Chiar dacă staff-ul universității știa ce înseamnă imaginea instituției, parțial credea că acest fenomen se poate întîmpla de la sine, gratuit. 

Odată cu apariția ei, am înregistrat revista Saeculum la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci (OSIM), o perioadă de protecție care a expirat în 21.11.2004. După 2015, de atunci de cînd eu nu am mai avut cursuri la ULBS, vreme de cinci ani, a fost redactor-șef Gabriel Hasmațuchi, cel care a menținut standardul valoric al publicației. În 2020, an de pandemie, celor din redacția Saeculum (mai puțin doi membri) li s-a activat gustul șefiei, au început cu sunet de fanfară o campanie de alegeri și au proiectat deja o altă structură a revistei. 

Nu puteam rămîne indiferent față de destinul unui proiect cultural personal, motiv pentru care am decis să înscriu (martie 2020) marca Saeculum la OSIM – repet, din 2004, marca nu aparținea nimănui. Așa am început „noua serie nouă”, odată cu înregistrarea revistei pe numele Ion Dur, decizie care s-a păstrat și se păstrează și azi, OSIM considerînd contestația ULBS ca fiind „neîntemeiată”, adică lipsită de argumente juridice.   

Nu descriu episoadele care au urmat din 2020 între cele două părți, care au devenit succesiv solicitant sau oponent al atribuirii mărcii. Repet însă ceea ce este astăzi cert: marca Saeculum (cu „ae”, precum apare la seria Blaga, nu cumva cu „e”, variantă potrivită, poate, pentru ULBS) este înregistrată în continuare pe numele Ion Dur, ceea ce nu a împiedicat însă ULBS să continue, din 2020, să tipărească publicația cu acest nume de marcă. 

Sînt, totodată, în așteptarea unei alte decizii a OSIM, după ce universitatea sibiană, în orgoliul ei deplasat, a depus cerere de înregistrare a unei mărci deja înregistrată, e vorba tot de Saeculum, acțiune pe care, desigur, am contestat-o. Și ajung astfel la lucrurile cele mai penibile și dezonorante pe care un slujbaș juridic al ULBS le înfățișează într-un „Punct de vedere” (trimis OSIM-ului la 11.05.2022) la opoziția mea față de intenția instituției de a obține marca Saeculum.

Ce scrie doamna din serviciul juridic al ULBS, ce „argumente” invocă pentru revendicarea mărcii Saeculum? Este o „adresă-documentație” pe care o semnează și rectorul, profesorul Sorin Radu, gest care mă face să presupun că a citit și înțeles textul integral. Mărturisesc – și jenat, și trist – că mai toată caracterizarea revistei reia tale quale, adică: neschimbat, tot ceea ce am scris eu cu ani în urmă despre intențiile, structura și prestigiul revistei, transformîndu-mă astfel, ciudat și fără voia mea, în co-autor al acestui „punct de vedere”, mai degrabă un „punct de orbire” pentru cine l-a redactat acum.

Și spun „punct de orbire” pentru că, sub raport juridic, notificarea cu pricina nu aduce niciun argument de specialitate, care să conteze pentru pretenția ULBS de a-și revendica marca Saeculum. Așadar, juridic vorbind, de la un capăt la altul, compoziția hibridă a falselor justificări aduse de ULBS nu este decît un fel de „et patati et patata”, adică: bla, bla, bla. Mai puțin frazele care îmi aparțin, în rest, falsa opoziție este redactată într-un limbaj de lemn sau de poliester cu nimic relevantă sub raport juridic. Față de posibilele pretenții ale unei instituții de învățămînt superior, asistăm la o terminologie care, de cele mai multe ori, nu are proprietatea termenilor (Cioran ar vorbi chiar de „incompetență lingvistică”), pentru ca strategia juridică să se sprijine pe picioare de lut și să aibă deprinderi cameleonice, redundante, fără greutate persuasivă nici măcar pentru o logică obișnuită. (Ce importanță juridică are, de pildă, în cazul de față, faptul că Saeculum a obținut ISSN, solicitat de mine în 1995? E o trăsătură cu greutatea juridică nici măcar egală cu a unui fulg de zăpadă.) 

De la un capăt la altul al stufoasei expuneri de motive adresate OSIM, ULBS nu face altceva decît să ignore – cu știință/neștiință – teza de demonstrat, și anume, faptul că marca Saeculum nu a aparținut nimănui din 21.11.2004 și că, în 2020–2021, cineva a solicitat legal marca și i-a fost înregistrată.  Lipsit de forță juridică în slujba cauzei pentru care pledează, un atare demers se dovedește a fi o laudă de sine (în mare parte și cu munca mea dintre 1995–2015, apoi cu a lui Gabriel Hasmațuchi pînă în 2020), în care sînt cuprinse prestigiul revistei, prezența în baze de date internaționale obținută din 2009 încoace.  

Toate acestea, prin urmare, reprezintă un fel de cai verzi pe pereți, ceva fără consistență juridică, deoarece ascunde esențialul sub preșul „punctului de vedere”: repet intenționat și, poate, obositor, că, din 21.11. 2004, Saeculum nu mai aparține ULBS. Și asta o spune chiar jurista instituției, cea care vorbește despre mine ca despre un „colaborator” (nu precizează însă al cui) care „încearcă prin metode neloiale să obțină o protecție nemeritată”. Înțeleg foarte bine că această juristă este în solda ULBS, dar nu știu de ce persiflează un fost cadru didactic al ULBS, mai mult de două decenii, și se hazardează să mă facă necinstit și să-mi interzică unele drepturi pe deplin legale, să-mi cenzureze chiar bunul cel mai de preț: libertatea. Mai mult, cererea mea de a obține marca Saeculum, citez tot din acel punct de vedere/orbire, „reprezintă o încălcare gravă a drepturilor de proprietate industrială pe care le deținem, precum [și] o atingere a renumelui revistei pentru editarea căreia ULBS a făcut investiții proprii”. 

Citești și te ștergi la ochi, după care te întrebi dacă poți schița măcar un zîmbet amar în fața acestui număr de divertisment local ratat. Are ULBS „proprietate industrială” pe marca Saeculum dacă nu o are înregistrată și recunoscută de OSIM?! În cazul de față, e o crasă improprietate juridică a sintagmei și o superficialitate înduioșătoare. Aștept, deocamdată, și am deplină încredere în profesionalismul instituției OSIM, care, sîntem siguri, va constata că „punctul de vedere” formulat de ULBS este ciorba reîncălzită a primei sale contestații, o glumă juridică din care lipsește însă cu desăvîrșire orice urmă de argument demn de luat în seamă.  

Nu-mi rămîne altceva de făcut, în cele din urmă, decît să-i compătimesc pe cei doi salariați ai ULBS care semnează un cețos „punct de vedere” către OSIM, prin care vor să aibă prioritate cu orice preț la înregistrarea mărcii revistei Saeculum, bătînd apa-n piuă și uitînd că moștenirea lui Blaga presupune, poate înainte toate, existența unei facultăți de filosofie la Sibiu. În plus, Blaga nu a fost deloc specialist în științele comunicării, așa cum păgubos sugerează cei ce încropesc din 2020 un Saeculum de tot anost, o revistuță care trăiește himeric din zestrea acumulată sub coordonarea mea și a lui Gabriel Hasmațuchi (1995-2020).

„Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac!”, sau, mai exact: habar n-au ce spun!