Venind, îl voi vindeca… (Matei 8. 5-13)

Cât de mult ne-am dori să auzim acest cuvânt al Domnului Hristos când câte unul de-al nostru este în suferință. Ba, îndrăznesc a spune, că dese ori am face-o și pentru dușman, de vreme ce Dumnezeu ne cere să ne rugăm și pentru acela. Unii cred că starea de sănătate este asigurată doar de un sistem de „creditări” ale unor sisteme și oameni. Dar sănătatea din care-L alungi pe Dumnezeu este o sănătate tristă și fără finalitate în rezistență. Poate că anii aceștia ne-au învățat că tratamentul medicamentos este doar parte din fundamentul revenirii la sănătate. Căci o altă parte, nevăzută de multe ori, acționează numai sub încurajarea aceasta interioară, de care este responsabil sufletul ce-l caută de Creator. Domnul întâlnește un sutaș. Ofițer al Armatei ce ținea în subordonare- fizică și economică- Țara lui Israel, bărbatul ce se bătuse cu Dumnezeu. Învingător prin definiția manualelor de luptă, sutașul dovedea înțelepciune de lider. Caută spre omul său, unii cred că e vorba chiar de ordonanța sa, ca să spunem într-un limbaj mai nou. Și așa să fie. Diferența între stăpân și slugă s-a mai redus abia în anii din urmă, fie și numai pe hârtie, făcând din întreaga sută de oșteni un singur corpus de luptă. Ultimul dintre oameni capătă mediere de la Comandant. Vi se pare cunoscută atitudinea sutașului? Pentru că seamănă cu a Domnului Hristos, Acesta reacționează atât de prompt întru vindecarea omului. Vede stăpânul și înțelege valoarea slugii. Ba, mai mult. O reacție plină de smerenie a sutașului, care își recunoaște nevrednicia și realitatea militară în care trăiește – va fi zis el și du-te și mori și soldații o vor fi făcut întocmai- îl face pe Hristos să exclame: „La nimeni în Israel n-am găsit atâta credință!” (Matei 8. 10).

            Unde văzuse credință Domnul Hristos? În medierea sutașului sau în reacția plină de smerenie, uimitoare în ochii Mântuitorului? Ori amândouă lăstarele de omenie l-au uimit pe Dumnezeu? Pentru că în vița de omenie a sutașului sunt prezente și curajul și smerenia, și cutezanța ocupantului și cumințenia omului care simte că Hristos nu poate fi robul său. De altfel formula de adresare a sutașului- Doamne, sluga mea zace în casă slăbănog…(Matei 8.6)- arată mult mai mult decât respect. E un respect care ține mai ales de interioritate. Un soi de izvorâre din adânc, respectul acela în care pricepi că Omul dinaintea ta nu e din logica lumii în care tu încerci să fii om. Tainic, sutașul dovedește că iubește poporul peste care domnea asemeni unui mic rege, guvernatorul militar al Capernaumului cam asta era, și că e dispus să le respecte regulile religioase, că-și cunoaște locul în comunitate și chiar cultura religioasă. Nu știm despre ele dacă era roman, pur și simplu, ori unul dintre comandanții ce-și aveau neamul vecin celui lui Israel în marele creuzet de cultură orientală al vremii. Ce știm, din text și context, este că omul nu încearcă să se dea mai mare decât este. Putem face un scenariu- mai ales privindu-l în perspectivă pe Pilat, Guvernatorul cel mare- care îl arestează pe Hristos și sub interogatoriu face filozofie: Ce este Adevărul? Sutașul, dimpotrivă, se așează în linia așteptării lui Hristos, îl întâmpină cu smerită cugetare, cerând ajutor nu pentru sine.

De ani de zile, înainte de a fi preoțit, am ascultat cu atenție cum preoția este înjosită pentru că…mijlocește. unii spun, citând anapoda Scripturile, că nu există o preoție în Har ci numai una universală. Și că între Dumnezeu și oameni este un singur Mijlocitor. Cu ultima afirmație sunt de acord. Dar, vedeți, este o mijlocire între Dumnezeu și oameni care se împlinește în Dumnezeu-Omul, mediatorul întregii creații. Dar între om și Dumnezeu? citind răcorit Scripturile, fără clișee dizolvate în apa tulbure a exegezei de interes, nu ai cum să nu vezi icoanele mijlocitorilor: bărbații care poartă pe cel paralizat dinaintea lui Hristos tot aici, la Capernaum; tristețea mulțimii din Nain și singurătatea profetică a mamei tânărului ce-și petrecea ultimul drum, înviat de Hristos apoi;  mijlocirea tatălui, mai marele sinagogii din Capernaum, pentru fiica sa; multele cuvinte ale Apostolilor- dă-i drumul să strigă în urma noastră…- care încurajează intervenția Domnului…Și, desigur, exemplele ar putea continua. Semnele că oamenii sunt chemați să mijlocească oamenilor și apoi să se insereze în memoria colectivă ca persoane- pod care unesc oamenii cu Dumnezeu sunt multe, „din bogăt” cum ar spune maramureșenii. E bogăția fiecărui neam să identifice și apoi să memoreze în limitele gândirii sociale tot ceea ce a mișcat spre Dumnezeu conștiința ori ființa unor oameni, prin oameni. Nici un profet al unor astfel de împliniri nu spune că-i meritul său cutare ori cutare vindecare, cutare ori cutare împlinire de dar. Omul cumpătat în solirea sa către Dumnezeu nu își asumă nici un merit. Simte că nu este decât o smerită așezare umană în deschiderea de unghi a făptuirii Dumnezeiești. Și știe că, trecător fiind, mijlocirea sa în Hristos este semn al unei perenități izvorâtă și din frumusețea episodului povestit astăzi de Evanghelie.

            Este ceva în adâncul legăturii dintre om și Dumnezeu în care Dumnezeu pare mereu că se lasă biruit. Un Dumnezeu-Om care îngăduie omului să se împlinească drept Dumnezeu după har. Nu e nici o speculație aici, nici o teorie și nici un dogmatism- dogma fiind fundamental diferită de dogmatism, Dogma Întrupării, de exemplu, fiind fundamentală înțelegerii învățăturii Bisericii- atunci când spunem că în astfel de momente precum cel din Capernaum Hristos, Dumnezeu entuziasmat de credința omului- străin, ne descoperă sensul mijlocirii noastre în rugăciune și suport permanent. Nu vi se pare ciudat că aceia care se ridică împotriva medierii în rugăciune a sfinților insistă enorm pe acțiuni sociale ale Bisericii, pe proiecte și intervenții sociale? Oare nu tocmai în aceasta stă ispita lor? Anume de a crede în social dar nu și în fundamentul mistic, teologic, tainic și rugător al intervenției sociale? Rămân deschise astfel de răni în sufletul celui care caută împlinirea numai în social. Teologia, cale de preț a cunoașterii lui Dumnezeu, ne arată că suntem întregi numai în măsura în care viețile noastre echilibrează în ele smerenia cunoașterii de sine cu smerenia gestului îngemănat cu gestul lui Dumnezeu. Când Hristos spune că vine să vindece pe sluga sutașului ne spune că nu-i absent niciodată din nici o vindecare și că dincolo de credința noastră prin vorbe are nevoie de camaraderia din faptele noastre. Dar, mai presus de toate, ne învață că orice sărac ori bolnav, flămând ori însetat sunt o șansă de a ne întâlni cu El. Căci chipul lui Dumnezeu din sluga sutașului a zâmbit amplu la întâlnirea cu Acela al Cărui Chip îl purta, mijlocit de chipul lui Dumnezeu din sutaș! Dacă nu ne lepădăm de Dumnezeu este mereu de partea noastră. E chipul mijlocirii din noi.