Monumente bolnave: La Biserica Azilului, un turnuleț e în pericol

Acelaşi lucru se poate spune despre turnuleţul cu clopot, construit din lemn, ce iese timid din acope­rişul Bisericii Azilului? Fiind nevoit să suporte greu­tatea şi balansul clopotului din bronz, a jugului de care a fost prins, turnuleţul poate ceda, răsturnându-se pes­te curtea din spate, unde se plimbă oaspeţii Azilului.

Modest prin dimensiuni, turnuleţul se vede că e înclinat de pe multe străzi ale Oraşului de Jos, pentru că aşa a fost menit: să cheme la slujbe meşterii terasei de jos, nu numai pe cei internaţi în azil.

Surprins am fost să văd recent turnuleţul pe un poster, într-o anonimă staţie de autobuz. Laudă fotografului şi fericire celor ce l-au remarcat. Merită promovarea.

Chiar dacă era încăpă­toare, biserica a fost nu­mită în documentele timpului "capelă",  fiind aşezată sub şi în subordinea bisericii pa­rohiale şi a primăriei ora­şului. Modestia turnului se potrivea cu statutul social. Mai bine zis, statutul social a impus dimen­siunea. Volumetric vorbind, turnuleţul este nesem­nificativ şi în raport cu podul bisericii, uriaş dimensio­nat, el e pe măsura bise­ricii. Numai prin turnuleţul cocoţat pe acoperiş, bise­rica (capela) îşi făcea simţită prezenţa nu numai în comunitatea mică a călugărilor, apoi a spita­lului, ci şi în cartierele meş­te­şu­găreşti din împre­jurimi, până la Cibin.

De la jumătatea seco­lului al XVI-lea, mai precis după 1760, lăcaşul de cult creşte în importanţă deve­nind prin spargerea barie­relor vechi ale oraşului, o biserică în toată regula, cu pretenţie de parohie, ca şi cea catolică de pe terasa superioară. În cheltuielile de construcţie din acel an, se deosebesc sumele folosite pentru spital, biserică şi anexe (casa predicatorului, şcoala). Modernizarea generală a oraşului sub imperiali, cu sume mai mari alocate clădirilor publice permitea amplificarea spi­ta­lului medieval şi restaurarea bisericii.

Aici simt nevoia unui paragraf ca o paranteză şi ca un mare "OF". În 1760 şi în secolul următor, comunitatea a putut aloca fonduri pentru restaurarea şi amplificarea spitalului şi a  bisericii; numai după anul 2000 şi după multe insistenţe, cu prilejul inves­tirii oraşului cu titlul de capitala culturală a Euro­pei, a fost drenat terenul de la sud şi reparat  acope­rişul de deasupra corului. Adică lucruri mărunte, de ochii lumii. Cel puţin din perspectiva nevoilor Bise­ri­cii Azilului, proiectul capitalei culturale, unde monumentele aveau rolul de primadone, a fost un foc de paie aprins cu surle şi trâmbiţe în 2007, stins pe măsura dezinteresului şi birocraţiei de atunci şi din totdeauna.

Realitatea cunoscută azi nu e încântătoare. Clădirea bisericii şi întreg spitalul se află în proprietatea şi în grija Consiliului Judeţean Sibiu. Printr-un gest la limită, de mărinimie de moment, a fost finanţat cu câţiva ani în urmă un pro­iect de restaurare a acope­rişului bisericii. La aprobări a căzut, proprietatea în acte fiind considerată ambiguă. A intervenit uitarea, probabil penuria de fonduri, priori­tizarea intereselor, peste toate nepăsarea faţă de ceva ce nu aduce voturi, toate simptomele unei boli sociale.

Realitatea din teren arată jenant pentru fosta capitală culturală, poartă spre Euro­pa: bolta bisericii poartă urmele infiltrării apei de ploaie prin acoperişul ciuruit şi turnuleţul se clatină după cum bate colopotul. Nu se aude vaietul lui pe terasa de sus??

Dacă nu există interes constant, militant, spirit civic, ci numai cel comer­cial şi financiar pentru istoria oraşului, ea va fi diluată şi exploatată co­mer­cial şi politic până la dispariţie de noile generaţii de consumişti europeni.

Dacă căderea turnule­ţului în curtea azilului e răs­punderea administra­to­rilor, soarta şi securitatea clopotului din turn, piesă unică în tezaurul şi istoria oraşului, au fost şi sunt obligaţii personale şi co­lec­tive, ale fiecăruia şi ale tuturor locuitorilor, moşte­nitori nu numai ai caselor şi faimei, ci şi ai tradiţiei, plătitori de impozite.

Clopotul are o istorie recentă de tristă amintire. La o încercare de a fi ridicat în turnuleţul din lemn a căzut.Nu  a fost fisurat, doar ciobit; unul din braţele coroanei rupându-se, a ajuns la muzeu. Ca o soluţie imediată şi puţin estetică, rolul coroanei a fost luat de un inel de fier, de care atârnă cloptul în turnuleţ.

Ştiu şi îi interesează pe conducătorii comunităţii sibiene ca acel clopot este unul dintre cele mai vechi din ţară şi din oraş? Norocul lui a fost că atunci când mai vechile clopote din turnurile bisericii parohiale lutherane au fost topite în interes de război, el a fost considerat proba­bil  prea mic pentru răz­boaie aşa mari. Am văzut câteva scânduri noi în peretele dinspre vest. E un semn al dorinţei, ca şi al neputinţei locale.

Clopotul din turnuleţ

Clopotul are bibliografia lui, cu o singură lucrare de specialitate: Dolgozatok, I, XI (2006), p.159-164: Weisz Attila, Ismeretlen Ko­zepkori Harang Nagys­zebenben. Menţiunea este la paginile 159-160. Nici unul dintre istoricii serioşi mai vechi sau din gene­raţiile contemporane nu
l-a mai menţionat.

Clopotul de la Azil are înălţimea de 112 cm şi diametrul de 44 cm. El poartă inscripţia ad iuva nos deos (ajută-ne, Doam­­ne) /1509. Anul îl plasează între cloptele medievale doar cu noroc păstrate până azi. Ca şi turnuleţul, el nu se com­pară prin dimensiuni şi formă cu clopotele din bi­serica parohială. Cel mai mic de acolo turnat în 1411 avea înălţimea de 93 cm şi diametrul de 106. De fapt aparţine unor epoci şi modele diferite, diferit fiind raportul înălţime-diametru.

Biserica este ea însăşi un muzeu. Un muzeu deo­sebit, în camere adosate bisericii au inclus arhitecţii în proiectul citat. Clopotul ar urma să intre în colecţia preconizatului muzeu, pentru folosinţa bisericii fiind comandat unul nou.

Proiectul muzeului este greu realizabil din raţiuni de conservare şi de securitate a pieselor. La urma urmei, nu poţi face un muzeu cu un clopot. Ideea conser­vării lui e însă salutară. Administratorii consisto­rului evanghelic CA Sibiu au adăpostit clopotele unor biserici nefolosite într-un spaţiu anume, fără pretenţia unuia muzeal.

Clopotul de la Azil e acolo de 500 de ani. El este împreună cu podul şi spaţiul pentru cult o istorie vie a  Azilului, cel mai vechi din ţară folosit până azi, cu spaţii, cum este podul, puţin cunoscute. Într-un oraş european bine administrat, turistul ar putea face un tur de o oră numai la azil, cu beneficii pentru spital şi biserică.

Am făcut şi eu un tur prin pod. Împreună cu preotul paroh (laude să-i aducem) am parcurs un tur al podului bisericii de la est, unde este bolta corului până la vest unde se află turnuleţul. Ce ar zice poten­ţialul turist de o asemenea întâmplare? Imaginile de acolo sunt spectaculoase.

Scopul turului nostru a fost unul practic. Fără a avea veleităţi de specialişti am dorit să vedem şi în interior starea turnului. La prima vedere, structura de rezistenţă, scheletul din bârne de lemn e în stare bună, o singură bârnă cerând a fi înlocuită. Nici structura de rezistenţă a clopotului nu arată semne de iminent pericol. Pereţii laterali ai turnuleţului arată ca şi din stradă. Scândurile au putrezit, s-au degradat, fiind nevoie de înlocuirea lor. Toate aceste neajun­suri au fost probabil văzute de arhitecţi şi consemnate în proiect încă nefinanţat. Toată lumea din ţară se plânge de bani. E firesc, dar calea fondurilor euro­pene de ce a fost lăsată la o parte după prima încer­care nereuşită? Citind articolul cei în drept îşi vor reaminti de când zace proiectul şi dacă el nu trebuie actualizat? Soarta monumentelor nu trebuie să depindă de conjuncturi politice şi interese econo­mice conjuncturale.