Scribul de marţi: Nu există azil pentru cuvinte

Chiar în fază terminală, dar nicidecum atemporală, cuvintele se explică prin logica tăcerii. Câteodată, cuvintele se vorbesc între ele – realizând ceea ce nimeni nu a putut interzice: piaţa liberă a gândurilor.

Când s-au scris cuvintele plumbuite într-o ramă de pe peretele dintre-înspre universul condiţionat al vorbirii, mulţi credeau (şi mai mulţi sunt convinşi) că scribii vor ajunge la azil. Că, prin teorie darwinistă, vom adapta speciile cuvintelor în funcţie de reciclarea memoriei. Nu s-a reuşit, pentru simplul motiv că în istorie (şi pe lângă), adaptarea s-a confundat cu adoptarea prin forţă a cuvintelor.

Complicat, din moment ce nu ne-am făurit cuvinte, exact când aveam nevoie: într-un cuvânt, existăm prin iluzia rescrierii timpului. E o blasfemie, ca un ecou dintr-un azil colocvial, într-un amfiteatru unde suntem îndemnaţi să tăcem.

Într-un cuvânt, existăm ca o pagubă între cuvinte. Când cuvintele se vorbesc între ele, s-ar putea să nu înţelegem sau să nu ne convingă şiretenia vorbelor spuse cu jumătate de măsură. Cealaltă jumătate fiind doar o pseudo-consistenţă-virtuală a spunerii: exact în momentul când nu mai avem nevoie de nimeni care să ne compătimească, după vorbă şi fapte scriptice.

Chiar şi când se atenuează subiectul predilect al vorbirii, continuă să ne fascineze tăcerea dintre cuneiformele memoriei şi "caligrafia" uitării originilor kirilice – mai mult sau mai puţin ortodoxe, şi intrăm într-o proiecţie dintr-o altă (şi aceeaşi) ediţie vorbită din încheietura mâinii. Care ştie când să-şi uniformizeze gestica închinăciunii cu ritualul cuvintelor…

Nu avem cuvinte pentru înlocuirea vorbelor. Nu există simplitate într-o frază unde nu se întâmplă nimic. Umblă vorba că ne acoperim urmele cuvintelor şi ne întristează vorbirea. Şi ne mai vorbim, între noi, la nivelul sintaxei politice. Lexicul e năbădăios, ideologic-cenzurat, traumatizat moral- şi chiar se mai întâmplă să folosim doar vorbe în locul cuvintelor nespuse. Vorba umblă şi ne fascinează traseul tăcerii urlate în discursuri rescrise prin adjectivele puterii, mute de înţelepciune, şi uimitor de zgomotoase prin desmuţenie ideologică. Chiar se întâmplă, în timp ce ne facem că vorbim cuvinte. Chiar acum, când încerc să uit care sunt "beneficiile" tăcerii dintr-un azil, bibliotecă, clasor, râşniţă sau verbul tipografic dintr-o altă tăcere, aproape fotografică.

Şi cuvintele sângerează, dar nu-şi permit o memorie ciclică – după care (dar, oricum, nu există), am aflat că îşi revin, adică se coagulează înaintea exprimării. Tocmai când (şi tocmai de aceea) viaţa cuvintelor este următorul gen de vieţuitoare comună cu sânge cald.

Cerneală morală să ne fie simpatia dintre cuvinte şi neindicat de citit într-un azil unde se cenzurează gândul. Şi el este un cuvânt…