2022-Anul Agârbiceanu (XXV): românul e greu de pornit? – critica de sine! – să mulţumeşte cu rolul de Sămănător? – arma cea nouă, a culturii! – în veci pomenirea lui?

În revista „Sămănătorul” nr. 37 (1905) a apărut „Cronica” istoricului N. Iorga; continuăm reproducerea: «Păcatul cel mai mare al d-lui Agîrbiceanu e stîngăcia. Cele mai multe povestiri n’au în ele chiag şi nu-şi află singure graniţele, ci ori n’ajung, ori întrec. În acest punct trebuie să fie mai aspră critica de sine însuşi a acestui tînăr. Una singură dintre nuvelele de astăzi ale lui n’are acest păcat: „Plutaşii”, şi povestea înduioşată a oamenilor muntelui prădat de „industria mare” a Evreilor, cari duc pe plutele lor, muncind din greu, această pradă, şi sînt storşi la rîndul lor, prin otrava rachiului, de aceiaşi prădalnici, cari ucid ast-fel frumuseţa în oameni ca şi în locuri, e de sigur cea mai bine cumpănită şi mai întreagă din această carte ardeleană „De la Ţară”, pe care o salutăm călduros, cu urări pentru scriitorul ei». În revista „Luceafărul” nr. 18 din 1905, dr. Sextil Puşcariu prezintă în rubrica „Foi răzleţe” cartea „Dela Ţară”, lansată în acelaşi timp cu volumul de poezii a lui Octavian Goga: «Din cele două volume anunţate, cu cari institutul de editură „Luceafărul” începe seria de publicaţii: Poeziile dlui O. Goga şi Proza dlui Agârbiceanu, cel din urmă a apărut tipărit cu o eleganţă care face cinste noului stabiliment tipografic. Prin editarea scrierilor lor, revista aceasta face un act de recunoştinţă faţă de cei doi scriitori, cari, prin operele lor, au susţinut-o în zile grele şi-au ridicat-o la vaza ei de azi. D-l Agîrbiceanu e cel mai talentat dintre prozatorii ardeleni în viaţă şi scrierile sale se leagă de-adreptul acolo, unde se rupsese firul, prin trecerea dlui I. Slavici în Ţară şi prin moartea prea timpurie a lui Niţă Popovici-Bănăţeanul. Numele lui nu mi-s’a întipărit de mult. De cîteva poezii cu versuri lungi abia îmi aduc aminte. Dar îmi amintesc foarte bine plăcerea cu care am cetit, – vor fi vre-o doi ani, – novela sa Mistreţul. Atunci am trimis redacţiunei acestei reviste o scrisoare, în care i-am prorocit că dl A. va deveni prozatorul mult aşteptat al Luceafărului, părîndu-mi-se că între ceilalţi novelişti ai noştrii, diletanţi destul de dibaci, el singur întruneşte calităţile unui artist. Şi nu cred să mă fi înşelat. Eu unul cel puţin, de cîte-ori primeam un număr nou al Luceafărului, îi căutam numele în sumar cu acelaşi interes cu care deschideam Sămănătorul pentru novela dlui Sadoveanu, descoperind la amîndoi în fiecare lucrare, nouă calităţi. Există şi o oarecare înrudire între aceşti doi scriitori, care nu se mărgineşte la subiectele alese. Atît doar că Moldoveanul e mai ndrăzneţ, mai avîntat şi mai ingenios, condeiul său e mai într’aripat decît al Ardeleanului, care dela fire e mai greoiu şi mai îndesat la vorbă, mai dibuitor în expresie, dar, în acelaşi timp, de multe ori mai profund, lovind mai de-adreptul cuiul în cap. (…) Noi, care pînă acum am avut ocazie să recomandăm cititorilor noştri aproape numai cărţi venite de dincolo de munţi, sîntem fericiţi, că putem acuma s’o facem şi cu un scriitor dela noi. Ne bucurăm mai întîi că avem şi noi un prozator care promite a deveni un artist mare, iar în rîndul al doilea, ne bucurăm că acest scriitor află în viaţa românească subiecte de inspiraţie, că nu caută să fie dintre cei cari preamăresc viaţa nouă, ci să mulţumeşte cu rolul de Sămănător pe cîmpii scumpe nouă. Dr. S.P.»

Pe urmele familiei Agârbiceanu, am descoperit casa unde a locuit în comuna Someş-Odorhei (jud. Sălaj), indicată de prof. Ghiurco Marius-Sergiu, directorul Şcolii Gimnaziale „Vasile Lucăcel”. Nu există o placă memorială, dar cu sprijinul domniei sale semnalăm cititorilor Tribunei, clădirile fundaţiunii Şuluţiu (casa și grajdul), în care a stat familia Agârbiceanu. Nu se cunoaşte perioada în care Nicolae Agârbiceanu şi soţia Ana au stat în localitate, cunoscându-se faptul că de la 1 noiembrie 1902 întreaga familie s-a mutat aici, pentru ca la 1 noiembrie 1905, Nicolae Agârbiceanu să rămână un simplu „vigil controlor”.

Din „Biobibliografia” acad. Dimitrie Vatamaniuc aflăm că tatăl scriitorului s-a stins din viaţă la 18 mai 1931 (fiind născut în 27 ianuarie 1857). Despre mama scriitorului, „Biobibliografia” nu relatează informaţii privind decesul. Pentru a completa informarea, am apelat la preotul greco-catolic al comunei Cenade, părintele Ştefan Breaz punându-ne la dispoziţie imagini cu crucile părinţilor – din cimitirul din Cenade – aici fiind îngropaţi ambii părinţi. De pe crucea mamei, Ana Agârbiceanu, aflăm că s-a născut în 1862 şi a decedat în 1932, la un an după decesul lui Nicolae Agârbiceanu. Cunoscând pasiunea scriitorului pentru viaţa în natură – pe care a dus-o în copilărie -, am cercetat și colecţia publicaţiei „UNIREA”, care apărea săptămânal la Blaj (sâmbăta), ca „foaie bisericească politică”. În 1931, la 6 iunie, în nr. 23, la rubrica „Ştiri mărunte”, apărea o ştire relevantă despre tatăl scriitorului: «†Nicolae Agârbiceanu, tatăl păr. Ion Agârbiceanu, s’a stins în 18 Maiu la vârsta de 74 de ani, în Cenade, lăsând în satul său amintirea unui primar şi curator bisericesc de-o cinste rară, iar la mitropolie amintirea unui brigadier şi administrator-model a pădurilor şi moşiilor fundaţionale. – În veci pomenirea lui!». Este singura informaţie care atestă faptul că familia Agârbiceanu a revenit în Cenade, desfăşurând o amplă activitate în comunitatea locală. Nu se cunoaşte anul când familia a revenit „acasă” – în Cenade – și nici activitatea lui Nicolae Agârbiceanu, ca primar!

Un episod important în viaţa tinerilor scriitori – care s-au întâlnit şi au colaborat la „Luceafărul”, în primul deceniu al începutului de secol -, l-a reprezentat relaţia lor cu Asociațiunea ASTRA, Ion Agârbiceanu descoperind-o treptat, prin poetul O. Goga. Publicăm – în premieră – studiul elaborat de Ion Agârbiceanu: «Asociaţiunea transilvană pentru literatura şi cultura poporului român – ASTRA. Ce a fost? – Ce este? – Ce vrea să fie? Necesitatea din care a răsărit „Astra”. În anul acesta „Astra” noastră îşi prăsnuieşte 75 de ani de existenţă, o vârstă venerabilă la care au ajuns puţine asociaţii şi întreprinderi româneşti. S’a spus demult cuvântul puţin măgulitor, cuprinzând însă un dureros adevăr: „Românul e greu de pornit, că de lăsat se lasă uşor”. Prin el se arată că multe lucruri bune le începem cu greu, după multe îndemnuri ale oamenilor luminaţi şi însufleţiţi şi că după ce le începem, le lăsăm baltă în foarte scurtă vreme. Cu alte cuvinte: noi românii nu am avea tăria să urmărim până la desăvârşire o lucrare bună, odată începută. Vieaţa de trei sferturi de veac a „Astrei” desminte însă vorba ce ni s’a schimbat în poreclă şi munca ei de şaptezeci şi cinci de ani ne îndreptăţeşte să spunem: Lucrurile bine pornite, sănătos întemeiate, cuminte pregătite, românul le duce pănă la sfârşit. Lăsăm cu uşurinţă în baltă începuturile unor acţiuni născute dintr’o însufleţire trecătoare, de-o clipă, sau pe acelea cari nu au rezistat unei critici mai serioase. Suntem un popor lesne înţelegător, care pricepe repede ce se poate şi ce nu se poate, ce ne poate fi folositor în adevărat, ori numai la părere. Dovada o avem, în lupta necurmată pe care poporul nostru a purtat-o prin toate veacurile pentru cele mai mari bunuri naţionale: lege, limbă şi moşie. El a dat dovadă de statornicie în cele bune. Înainte cu 75 ani, românii dela apusul Munţilor părinţi şi-au dat seama că legea, limba şi moşia nu se mai pot apăra numai cu arma în mână şi cu traiul deschilinit, izolat, de toate popoarele încunjurătoare, ci mai ales cu arma cea nouă, a culturii. În revoluţiile lui Horea şi Avram Iancu sabia – deşi vitează – s’a adeverit neîndestulătoare în lupta pentru drepturile poporului român». (va urma)