…făcându-Se pe Sine egal cu Dumnezeu (Ioan 5.1-18)

Duminica a IV-a după Paști. Răcoarea dimineții Învierii s-a stins oarecum. Evangheliile rânduite ne întoarcă la rădăcina conflictului dintre iudei și Hristos și, îndrăznesc, la rădăcina conflictului dintre Hristos și toți cei care l-ar omorî și azi. Fără nici un scrupul și fără să se teamă de camerele de luat vederi. Ori că acestea i-ar vădi drept ucigași. Modă vădit restaurată de vremea din urmă a șacalilor umani.

Momentul descris de Evanghelie este simplu, la prima vedere. Ne aduce aminte de o zi de muncă din viața lui Dumnezeu. Capitolul anterior, întreg, al Evangheliei de la Ioan, este dedicat întâlnirii cu femeia samarineancă, apoi vindecărilor făcute de Hristos Domnul în Galileea unde , printre altele, vindecă pe fiul unui funcționar imperial. Dialogul dintre ei este definitori și pentru momentul de la scăldătoarea Vitezda, moment căruia evanghelistul Ioan i dedică un capitol întreg (cap.5). În Capernaum așadar, chemat de funcționarul imperial- dușman, nu-i așa, poporului lui Israel și cel mai probabil păgân, străin de Legea lui Israel- să-i vindece feciorul, Domnul reacționează și zice: „Dacă nu vedeți semne și minuni, nu credeți!” iar acela îi răspunde: „Doamne, coboară înainte să-mi moară fiul!”. Iisus îi spune: „Mergi, fiul tău trăiește” și este adevărat. Când tată se apropie de casă, slujitorii îl vestesc că fiul său e viu. Aceasta după ce Ioan ne spune că la cuvântul Domnului „omul a crezut cuvântul pe care i-L spusese Iisus și a plecat” (întregul episod, Ioan 4. 46-54). Funcționarul întreprinde o anchetă întreagă și se adeverește: febra copilului scăzuse pe când Hristos îi vorbea! Nu strică ancheta lui. În fond, pentru cei care caută dovezi asupra prezenței lui Iisus Hristos în lume, dacă ar privi cu onestitate astfel de momente ar trebui să-i accepte istoricitatea. Un funcționar imperial împlinește rolul istoricului obiectiv. Dar, nu-i așa, în ciuda argumentelor îndoiala unora rămâne. E chiar la modă.

Episodul de la Vitezda, un loc aflat lângă Poarta Oilor, este și el lămuritor. Locul chiar există. Cine s-a nevoit un pic înțelege că de-a lungul istoriei, în repetate rânduri povestea de fundal există cu adevărat. Mii de oameni au căutat acolo vindecare. O să ne spună unii: erau ape cu unele calități taumaturgice. Desigur. Poporul atribuia însă această vindecare unui înger ce cobora din când în când în apele Scăldătorii și tulburând apa dăruia vindecare. O prezență nu o substanță care vindecă. O prezență legată de Dumnezeu, de Cerul de la care oamenii așteptau vindecarea. Imaginea este sesizabilă și astăzi „la fața locului”. Trebuie să recunosc că de fiecare dată când am ajuns la Vitezda am încercat să nu suflu să țin ochii deschiși mereu. Nu-i vorba să aștept un înger sau o minune din care să-mi hrănesc credința. Ci doar de o încercare omenească de a simți neomenescul din locul acela. Mii de ani, cred, a străjuit Templul. Oferea apa pentru Jertfe și în apa sa, într-un loc special, exact așa numit, Scăldătoarea Oilor, se spălau animalele ce aveau să fie aduse jertfă la Altarul din curtea Templului. Un Templu pe care Hristos nu-l contesta dar căruia îi arăta tot mai des limitele. Vitezda este în fond locul în care pridvorul Templului se „convertește” dinspre oile ce se aduc de jertfă către oamenii ce se vor hrăni din Jertfa Mântuitorului pe Cruce. Scăldătoarea nu era un loc străin Domnului Hristos. Locuise, după Tradiție, în cartierul cu pricina. Casa bunicilor săi- Bunicul Ioachim chiar era supraveghetor al rânduielii Legii la fața locului- era vecină Vitezdei. Și casei lui Iuda, Iscarioteanul ajuns fără nici un sens trădător. Trădător al Prezenței care schimbă Lumea, transformând-o într-o teribilă Vitezda Vindecătoare.

Un neputincios. Un om bolnav de treizeci și opt de ani. Boala lui mai bătrână decât vârsta Mântuitorului. Îl putem bănui de multă vreme acolo. Și pe Hristos, la cum Îl știm, Îl putem bănui că îl iubește exact pentru neputința lui. O neputință fizică luminată de înțelepciunea adunată în mulții, prea mulții ani de suferință. Omul pare resemnat dar nu lipsit de credință. N-are om dar încă stă acolo, așteaptă și face din așteptare o provocare de sine și a lui Dumnezeu. Era zi de Sabath și Dumnezeu, inclusiv după regula gândirii unora de azi, nu avea program de vindecare în Ziua Odihnei. Prin vindecarea Slăbănogului Domnul Hristos se arată Domn al Sâmbetei, adică Acela care se odihnește în minunile ce le făptuiește. Supără asistența religioasă. Vindecă odată cu slăbănogul și cultura noastră funcționărească, de slujbași ai templelor, și o așează lângă om, pentru om. Nu pare că înțelegem mereu și unii niciodată. Întrebat cine este omul care l-a vindecat personajul nostru nu știe să zică. Semn că Domnul Hristos nu a făcut spectacol. E o vindecare…șoptită. Doar supărarea legaliștilor e zgomotoasă. Domnul este ascuns în mulțime. Și se regăsește cu slăbănogul la Templu, acolo unde îi spune vindecatului: „Iată, acum te-ai făcut bine. să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se mai întâmple ceva mai rău” (Ioan 5.14). fără voie, avertizându-i pe iudei cine este Vindecătorul său tocmai încalcă porunca Domnului. Pentru că produce reacția ucigașă a celor care confundau Legea cu ei, cu propria gândire, cu propriul mod de a gândi lumea. Erau mulțumiți cu spectacolul tulburării apei. Pe mal nu trebuia, sâmbăta nicidecum, să se împlinească nimic.

Unii ar crede că așteptarea aceea era de fapt o afacere de Templu. Și că Hristos tocmai ce se revoltă împotriva lor prin gesturile vindecării și așezării omului în sănătate. Că era un om evlavios ne-o dovedește prezența sa la Templu, acolo unde, cel mai probabil se prezentase să i se certifice vindecarea. Acolo primise „certarea” că Acela care-l vindecase încălcase Ziua odihnei și i se va fi cerut – la schimb cu adeverirea însănătoșirii- Numele Vinovatului Care-l vindecase de slăbiciunea sa. Mereu slujbașii unui sistem se vor acoperi cu hârtii iar faptele lor vor socoti că nu pot fi judecate pentru că există hârtii. De data aceasta nu e așa. Finalul Evangheliei ne aduce aminte, iarăși, de Vinerea Mare: „Din această cauză iudeii Îl urmăreau pe Iisus, fiindcă făcea aceste lucruri sâmbăta. Dar Iisus le-a spus: „Tatăl Meu lucrează până acum, și lucrez și Eu”. Pentru aceasta iudeii căutau și mai mult să-L omoare, fiindcă nu numai că încălca ziua sâmbetei, dar îl numea pe Dumnezeu tatăl Său, făcându-Se pe Sine egal cu Dumnezeu” (Ioan 5.16-18). Continuarea întreg capitolului 5 din Ioan tocmai aceste lucruri le lămurește. Cele asupra Dumnezeirii Mântuitorului.

E lecția Așteptării Pogorârii Duhului Sfânt. Nu așteptăm ca și cum nu a venit Dumnezeu. el este mereu cu noi. În cele mai așteptate și neașteptate dintre locuri. Și nu-i nici un gest să-L depărteze sau să-i stingă iubirea pentru noi. Pragul Vitezdei, desprins de pământ, se unește cu cerul. Pentru cârcotași, lecție. Pentru credincioși odihnă! Pentru slăbănogi smerită ridicare.