Romanţă pentru mai târziu, dar şi câteva neuitate amintiri

Era în vremea primăvăratecă a mustului zăpezilor, atunci când pe dealuri şi coline stătea să înceapă plantarea puieţilor viitoarelor păduri şi livezi pomicole. Anotimp în care mereu îmi readuc aminte  întâmplările plăcute şi amintirile de neuitat petrecute împreună cu şugubăţul, inteligentul şi mult regretatul inginer silvic Ioan Cotârlea (n.10 ian.1944-d.28 aprilie 2017). Cel care era cu 9 ani mai tânăr decât mine. Cea mai veche şi faină dintre toate amintirile are măcar trei sferturi din vârsta mea de acum, puţin trecută de 87 de ani. 
Se întâmpla la Braşov, atunci când se nimerise, ca împreună cu câţiva colegi, atât de la ziarul românesc "Drum Nou", cât şi de la cel german "Folk Zeitung" şi unguresc "Brassoujsag", să însoţim un entuziast şi tare vesel grup de studenţi-silvicultori. Ţin minte, de parcă ar fi fost acum, cum gondolele telefericului ne-au purtat prin aerul răcoros al unei dimineţi de sfârşit de lună aprilie, ca apoi să ne lase jos, rând pe rând, pe cea mai înaltă, abruptă şi stâncoasă pantă a masivului muntos Tâmpa. Fiecare aveam în picioare cizme de gumă, iar în mâni câte un târnăcop pentru mărunţitul pietrelor muntelui, sau câte o sapă de săpat pământul reavăn, în vreme ce în spinări, unii dintre noi căram rucsacuri pline cu puieţi de brad, pin şi molid, iar alţii câte zece bidoane cu tot atâţia litri de apă de izvor pentru primul udat al puieţilor plantaţi. Curând după orele amiezii terminarăm treaba, iar la coborârea în oraş ne-am aşezat pe periniţele scaunelor, iar picioarele obosite le-am întins sub mesele umbroasei, elegantei şi muzicalei Grădini de Vară a Restaurantului "Postăvarul". Şi numai că-l văd pe cel mai scund şi vorbăreţ dintre toţi studenţii că trece pe la fiecare masă şi face un fel de chetă benevolă. Erau, în total, vreo 50 de studenţi, însoţiţi de câteva cadre didactice universitare şi de un foarte tânăr brigadier silvic. După ce ne spune în şoaptă ce anume sumă de lei româneşti a adunat, ne anunţă, râzând, că fiecare poate "mânca" două halbe pline cu dulcea-amăruia şi spumoasa bere de Azuga, iar de băut poate "bea" doi mici-mari cu muştar şi trei feliuţe de pâine. De îndată noi, gazetarii, în calitatea noastră de "ziarişti profesionişti", cu simbrie la stat, ne sfătuim repede unul cu altul, după care eu dau fuga la frumuşica ospătăriţă şi îi las atâtea hârtiuţe de 5 lei încât să ne poată dubla porţia de mâncare, iar restul să-i rămână ei pentru o cutie cu ciocolată fină de la fabrica braşoveană de bomboane. 
Şi cum mult prea repede trecură peste ale noastre vieţi o puzderie de ani, mă trezesc, într-o nu mai ştiu care duminică de iulie a unui îndepărtat an, că particip, din proprie iniţiativă, la sfânta slujbă religioasă a bisericii din satul sebeşean Draşov. Observ, la un moment dat, că din mulţimea enoriaşilor se desprinde un bărbat micuţ la statură şi iute la mers, după care îşi face loc în spatele meu. Îi zâmbesc prieteneşte, iar el rămâne lângă mine tăcut şi îngândurat. Bănuiam că îşi  frământa mintea, în speranţa că doar, doar îşi va aduce aminte de unde mă cunoaşte după chip şi asemănare. Mă aplec la urechea lui dreaptă şi-i şoptesc cam unde anume ne-am întâlnit şi cum mă cheamă. Între trei Cruci pornite de pe frunte, precum şi o sfântă cântare a Corului din Podul Bisericii, îl văd că are lacrimi în ochi, pe care şi le lasă în voie să se prelingă pe obrajii lui înroşiţi şi înnegriţi de soare. Nici eu nu rezist îndepărtatelor şi plăcutelor noastre amintiri din anii tinereţii! Scot năfrămuţa din jăb-ul (buzunarul) drept al hainei şi îmi apăs discret ploapele umede. Simt că mă strânge de mână, ca semn de îmbărbătare. La ieşirea din biserică îmi face cunoştinţă 
cu familia lui şi cu numeroasele sale rude apropiate, iar bătrânului preot îi face semn să se apropie de noi. Aflu că acea aşezare e de două zile în Sărbătoarea Secerişului Grâului şi a Întâlnirii Fiilor Rătăcitori ai Satului. Mă scuz că mă grăbesc să văd gazetăreşte şi să ascult radiofonic glasurile primelor oi şi miei din rasa Coridely, achiziţie australiană în premieră pentru zootehnia românească. N-am putut să scap fără să nu promit că mă voi grăbi să vin la masa festivă a obştei satului. Ca urmare, după nici un ceas eram lângă vechea mea cunoştinţă: simpaticul şi omenosul student de altădată: inginerul Ioan Cotârlea, între timp ajuns o personalitate respectată şi ascultată a silviculturii transilvane. Şi precum, mult prea des aveam să pătimesc pentru dispariţia unor oameni dragi inimii mele, un astfel de trist moment funerar avea să se petreacă, mult prea timpuriu, victimă a nemiloasei morţi căzând vechea şi draga mea cunoştinţă braşoveană şi studenţească, iar apoi sibiană. Celor care n-au avut bucuria şi plăcerea de a-l fi cunoscut personal le voi spune că oameni buni ca el sigur stau la dreapta Domnului din Ceruri! Dovadă că de cinci ani continuă să-i ducă dorul, atât cărările şi potecile pădurilor, cât şi cele ale munţilor şi hotarelor plugarilor şi crescătorilor de oi şi vite din Mărginimea Sibiului. Şi în timp ce mintea şi sufletul meu îi păstrează imaginea mereu zâmbitoare, cu privirea întrebătoare şi mirată, în auzul urechilor mele s-au statornicit ecourile Legendelor Munţilor şi Apelor, precum şi plăcutele sale vorbe rostite şi cântat-doinite pe văile Cibinului, Oltului, Târnavelor, Sadului, Hârtibaciului, Visei şi Lotrioarei. Ca şi cele rostite sau cântate prin cătunele, păşunile, livezile şi uliţele bătrânilor şi tinerilor ţărani ai dragului său sat Draşov! Şi să mai ştiţi şi că de chipul său, ca şi de vorba lui, îmi este şi-mi va fi mereu tare dor! Iar scrisul meu se vrea doar o mică piedică în calea păguboasei uitări omeneşti. Bunul Dumnezeu să-l odihnească în Lumina Lui, coborâtă printre mormintele ţintirimului satului în care a copilărit şi în care a revenit nu numai să adoarmă odihnitor, dar şi să murmure versul-monografic: "Dacă pleci din satul tău, /Toată viaţa-ţi pare rău./Dar când eşti în sat la tine/Şi când plângi îţi pare bine."