Pentru ce noi nu am putut să-l izgonim? (Marcu 9. 17-32)

Evanghelia Duminicii acesteia din Post este despre desdrăcire. Deși ea ne apare în calendare ca fiind Vindecarea lunatecului în ansamblul capitolului 9 din Marcu ne cheamă să înțelegem mai în adânc  mesajul. Poate de aceea și ne este așezat la îndemână în Postul Mare, al Așteptării Învierii. Contextul este limpede. Un tată are un fiu care face obiect de ceartă între cărturari și apostoli (Marcu 9. 15-16). Nu sunt dese momentele acestea în răbufnire publică. Probabil că incitați oarecum de cuvântul anterior al Mântuitorului- motivarea venirii lui Ilie „care a și venit” și despre învierea morților- cărturarii voiau să încerce pe Cel ce ne este Învierea. Mereu a fost așa. Teoreticienii credinței îl încearcă pe Dumnezeu, îl judecă, îl pun la colț. E un soi de boală, ca să nu spun că este un sindrom de îndrăcire. În mijlocul conflictului – Ce vă sfădiți între voi? (Marcu 9. 16)- Domnului Hristos i se „explică” despre ce anume este vorba de către tatăl băiatului. Un duh mut- ce corect îl diagnostizează tatăl pe fiul său- mână copilul în convulsii, cu spume la gură și scrâșnire de dinți. Tatăl cere ajutorul Mântuitorului după ce epuizase soluția ultimă: ajutorul ucenicilor. Și-i povestește cum încă din pruncie copilul e ispitit, rănit și aruncat dese ori în foc și dese ori în apă, „ca să-l piardă”. Imaginea aceasta a unui tată dinainte a durerii iminente, a morții iminente a fiului său e cumplită. Duhul e mut, dar face rău. Ca toți care par tăcuți dar fierb de răutate. Domnul este zărit de duh și acesta se cutremură, cu tot cu copil. Căci nu lasă din catena sa îndărătnică să fie liber cel pe care-l arestase pe termen nelimitat. Această părere de sine asupra propriei puteri îl dărâmă în iad. Căci până la Hristos întâlnise doar oameni. în Acesta însă întâlnește Dumnezeu-Omul și avem în această descriere un sâmbure de lumină: așa va fi zguduit iadul la pogorârea lui Hristos între cei ținuți acolo rândași fără libertăți. În fond și omenirea din pruncie, precum feciorul tatălui acestuia, fusese țintuită de seducția șarpelui în afara Raiului. De aici și lecția așezării acestui text ax Evanghelic postirii.

            Domnul spune tatălui: De poți crede, toate sunt cu putință celui care crede! (Marcu 9. 23). Marcu este Evanghelistul care ne învață forța aceasta, co-vindecătoare, a credinței. În alt context avea să ne spună: „…la oameni lucrul e cu neputință, dar nu la Dumnezeu. căci la Dumnezeu toate sunt cu putință” (Marcu 10.27 ca și la Matei 19.26). cu alte cuvinte tot ce ne este cu putință în credință ne este cu putință prin Dumnezeu, în Dumnezeu. Cum anume? Ne oferă Evanghelia de la Marcu un amănunt despre un moment din cele care vor urma în săptămâna Patimilor. Aproape de pătimire și moarte, Domnul Hristos se roagă Tatălui: „ Avva Părinte, toate sunt Ție cu putință. Depărtează paharul acesta de la Mine. Dar nu ce voiesc Eu, ci ceea ce voiești Tu” (Marcu 14. 36). Acum e limpede că puterea credinței Sale e legată de voia tatălui. Ca și propria putere a credinței. A crede înseamnă a te așeza în voia Tatălui, înțelegând și acceptând că a fi credincios înseamnă a fi liber n împlinirea voii Tatălui. De aceea vedem în fapt o altă adâncime în Evanghelia aceasta. Un tată cere Fiului care cere de la Tatăl vindecarea fiului acestuia. E o taină de har aici pe care, vai, n-o prea mai sesizăm azi. Tatăl exclamă, cu un strigăt de durere și nădejde, poate cel mai minunat strigăt de credință auzit de Dumnezeu de pe buze omenești: Cred, Doamne! Ajută necredinței mele! (Marcu 9.  24). E atât uman în strigătul lui că Dumnezeu se conformează. Ajută necredinței sale, vindecând copilul. Credinciosul modern ar fi strigat: Sigur cred că uita, merg la biserică, merg în pelerinaje, sunt ctitor la cutare ori cutare locaș ori așezământ…I-ar fi arătat lui Hristos ceea ce face pentru a-i dovedi că este. Tatăl la necaz a fost preocupat să-i arate lui Hristos suferința fiului. Să-i arate ce este pentru a afla ce are de făcut!

            Domnul ceartă duhul necurat, refuzând să facă aceasta dinaintea mulțimii. Grăbindu-se parcă, atunci când intuiește că mulțimea dă năvală. Nu. Nu au loc runde de negocieri. Numai un începător într-ale duhului crede că poate negocia cu diavolul. El vrea tot. Vrea etern. Nu. Nu-i iese dar continuă să facă presiune. Este lipsit de inteligență dar nu de forța manipulării când întâlnește unul la fel de prost ca el într-ale duhului. Și totuși îi dominase pe apostoli. Nu ieșise la porunca lor. De ce? Părinții Bisericii au multe explicații dar recitind textul dinaintea acestuia ca și cel care urmează acestuia- parte reținut de Marcu (9. 28-50)- înțelegi ceea ce Domnul a vrut să spună: Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieși decât numai cu rugăciune și post! (Marcu 9. 29). Ei de postit păreau că postesc dar îi vedem sfădindu-se cu cărturarii (am citat deja textul) și confundau apostolatul cu o nouă funcție socială, ba chiar se sfădeau între ei cine este cel mai mare în funcție. Erau ca niște copii. Dar ca niște copii răsfățați. Niște copii mirați de Hristos dar nu suficienți de convinși pentru a-l admira. Domnul aici și insistă. Vindecarea smintelii celei pe care o pot produce, chiar așa, oameni de treabă fiind, nu este în acord cu apostolia la care-i cheamă. Nu vindecaseră copilul pentru că nu fusese el ținta iubirii lor. Hristos nu se voia idolatrizat și apărat între sistemele de gândire existente la acea vreme. El se cerea trăit. Așa cum o făcuse tatăl copilului, convins că oricât de mult crede e ceva nedefinit drept credință în el -un soi de rest de necredință- care-l aruncă în îndoială. Intuiește extrem de bine poziția apostolică a omului de rând, cel care nu este ales și numit, dar poartă cu sine chipul slavei lui Dumnezeu. Intuiește ceea ce dogmatica ortodoxă numește a fi preoția universală pe care, prin apa Botezului și focul Mirului- o Cincizecime înmiresmată- o primim dar din Treime către noi păcătoșii.

Lumea privită prin ochii tatălui după ce i se vindecă pruncul trebuie că va fi fost foarte frumoasă. O bucurie netrăită îl va fi făcut să ajungă îndată acasă. Putem bănui că avea soție- care nu ar fi rezistat unei tensiuni atât de mari cum intuim că a fost aceea a copilului demonizat trecând prin mulțime- și care se va fi umplut de bucurie și ea. Priviți cum îi privim pe cei cu copii dizabili și veți înțelege greutatea părinților acelora. Nimic mai inumană decât privirea noastră de superiori doar pentru că suntem …bine. Învățați de la ei dragostea și grija față de copii i veți înțelege că suntem mereu la limita dintre viață și moarte și nimic din ceea ce pare că nu se va lua de la noi nu este perisabil de acțiunea dușmanului celui îndărătnic al omenirii. Bucurați-vă de sănătate și ajutați mereu când vi se cere să fiți alături de cei încercați. Nimic nu e mai de preț la vreme de greutate decât un glas care să mângâie sufletul, să-l motiveze pentru un nou răsărit. Nu vă pierdeți în cârteli și ambiții ieftine- cum este aceea de a crede că mereu aveți dreptate- ci socotiți fiecare zi o nouă încercare de a vă alipi de Hristos Dumnezeu. Este important să postim fără să ne sfădim care suntem mai credincioși, mai deștepți, mai interesanți…Ni se cere să fim mereu mai oameni, tot mai oameni până când, în mila lui Dumnezeu, ne îndumnezeim…