Evanghelie grea. Mai ales zilele acestea. Începe prin a ne învăța că fără iertare nu suntem oameni. Cu o condiție suficientă și necesară. Pe care o citim în versetele anterioare. Ca Tatăl în numele căreia te rogi să fie Tatăl  Nostru (Matei 6. 9-13) nu vreun tătuc hălăduind în istorie. Indiferent de longitudine ori latitudine geo-politică. Dar suntem atenționați că raiul se pierde. Ca și cum n-am ști, ca și cum acum, sub presiunea clipelor pe care le trăim nu am simți cum se sparge sub pleoapa oboselii lacrimă de teamă și de umilință. Nu. Nu credeam că oamenii care se socotesc a fi înțeles Jertfa Mântuitorului pe Cruce pot produce o așa de frângere de Evanghelie. O așa searbădă izvorâre de lașitate și duplicitate.

Domnul Hristos e limpede. Îndată după ce ne spune să ne rugăm zicând „ și nu ne duce pe noi în ispită ci ne izbăvește de cel viclean” ne arată și care este viclenia. Să crezi că poți fi iertat fără să ierți. Să postești uns cu alifia fariseismului, să trăiești uns cu grăsimea jertfirii celuilalt de dragul invidiei în care te viclenești și perpelești de oftică. Să crezi că deținând averea puterii pe pământ o și poți păstra la nesfârșit. Altfel spus nu ești fiu al Tatălui nostru dacă te crezi tatăl tuturor celorlalți față de care doar tu crezi că ai o paternitate eternă. Mântuitorul ne și spune ce avem de făcut ca să ieșim din capcană. Să iertăm, să postim fără a ne da în spectacol pe scena lumii, să nu adunăm altă comoară decât preaplinul de inimă în care Hristos să învie.

Cel mai greu verset din Evanghelie nu îmi pare cel cu iertarea și nici cu postirea- în fond asta este strict între tine și Dumnezeu-Tatăl care vede în inima ta- ci în teribila spusă: Căci unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta! (Matei 6. 21). Asta pentru că prea ne legăm inima de toate prostiile pentru a mai ști pe unde ne este comoara, sensul de preț al vieții. Priviți în jur și veți înțelege. Pe străzi trec oameni care ne cer, tăcut și tocmai de aceea fundamental, ajutor. Nici măcar nu o cer. Când trec peste linia de demarcație a punctelor de frontieră caută un chip prietenos, un semn. Slavă Domnului că încă îl oferim. Ei vin ca să aibă de unde se întoarce, la vremea potrivită, acasă. Cei rămași să apere casa pleacă fără a ști dacă se mai întorc. Comoara lor nu, nu este casa. După cum vedeți- cei care se uită la oameni fără să privească asta prin știri ori ochelari de iapă- nu trag casele ori grădinile după ei. Cei care au copii vin cu ei. Cei care au bătrâni, îi poartă măcar pe unii din ei, semn că vor să aibă bătrâni la vreme de pace. Cei tineri rămân, rămân să ajute și să susțină pe cei care au nevoie. Te ajută să rostești cuvintele fundamentale ale omeniei: pâine, apă, căldură, prietenie, curaj…Pietre rare. Pietre prețioase. Ei înșiși sunt prețioși. Cu ochii uimiți că se poate trăi.

Benzinărie. Aproape miez de noapte. Din grupul trecut prin inima mea o fetiță. Simpatică și obosită. Bătrân de obosită. În mână ține ciocolata pe care i-am dat-o cum altădată o dădeam copiilor mei, cum bunica- deportata mea iubită ce-mi ține hematiile aducerii aminte vii- mi-o dădea când eram supărat, bosumflat, obosit de răul din jur. O întreb dacă e vreo problemă. Nu, zice într-un grai românesc îndulcit de aerul Codrilor Cosminului în ale cărei rămășițe de vâlcea îi șad acum păpușile, așteptând-o- dar nu credeam că voi mai întâlni oameni care să-mi dea o ciocolată întreagă. I-am spus să creadă mereu că Dumnezeu îi va trimite oameni care să-i dea ciocolata întreagă. Înainte de a pleca, cu ochii adumbriți de un albastru de Voroneț bucovinean, vine și mă întreabă dacă e adevărat că sunt preot. Râd privind cu mândrie, recunosc, la haina mea cea nouă cu însemnele  Crucii Roșii (mulțumesc Raluca!) și tricolorul pe mânecă. Mă îmbrățișează și zice: mulțumesc, batiușka! În inima ei comoara se rostește în două limbi dar cu aceeași candoare. Și ca ea sunt sute, mii. Alungați din raiul copilăriei lor.

Îndrăznesc să vă spun: lăsați-vă inima să devină comoară!! Nu vă temeți să iubiți, să sprijiniți și să trăiți comuniunea cu cel aflat la necaz. Nu vă lăsați de omenie doar de dragul nebuniei. Priviți la Rabinul din Jitomir. A luat cu el Torra și copiii, 120 de copii dintr-un centru de plasament. Raiul copiilor zdrelit de netrebnicia zilelor. El a învățat de la Tatăl Nostru că izbăvirea de cel viclean e luptă, e curaj, e fidelitate în misiune.

Priviți spre puterea postului cu forța Evangheliei care poate schimba totul prin Hristos și în Hristos. Nu vă lăsați! Dacă inima noastră este unde este comoara noastră și dacă comoara e Hristos, atunci dovediți-o!