Și a căzut la picioarele Lui, mulțumindu-i (Luca 17.11-19)

Suntem dinaintea unei minuni de care tare, tare am avea nevoie la vremea pandemiei de acum. Dar nu spun, mă rog, scriu aceasta negând nevoia de toate celelalte minuni prin care Hristos se așează ca Domn și Dumnezeu în mijlocul unei omeniri bolnave. Atunci. Ca și acum, vă asigur. Începutul capitolului al 17-lea al Evangheliei după Luca ne vorbește despre prilejul de păcat. Dintre cuvintele acestei prime părți de învățătură cele mai frumoase îmi par acestea: „Fiți atenți la voi înșivă! Dacă fratele tău își va greși, mustră-l, iar dacă se pocăiește, iartă-l! Dacă fratele tău îți va greși de șapte ori pe zi și dacă de șapte ori pe zi se va întoarce la tine spunând: Îmi pare rău!, iartă-l” (Luca 27.3-4). În contextul acesta, în care încurajează schimbarea relației umane prin iertare, Domnul Hristos este provocat de către Apostoli: „Sporește-ne credința!”(Luca 17.5). Și Domnul încurajează pe ucenicii Săi, și prin ei pe noi, să înțelegem că a  crede înseamnă a sluji. Fără emfază și aere de funcționari ai Lui. Ci amintindu-ne mereu aceste cuvinte-cheie: „La fel și voi, când faceți ce vi se poruncește, să spuneți: Suntem slujitori netrebnici, am făcut ceea ce eram datori să facem!” (Luca 17.10).

În acest context plasează Evanghelistul Luca povestea întâlnirii între Mântuitorul Hristos și cei 10 leproși. Pe cale între Galileea spre Ierusalim- zonă nu foarte bogată în așezări mari- în dreptul unui sat, un grup de leproși îi cer lui Hristos vindecare: „Iisuse, Învățătorule, fie-ți milă de noi!!” (Luca 17. 13). Strigă, să ne înțelegem, nu din disperare- nu-i vorbă, noi strigăm unii la alții și când suntem aproape – ci din nevoia practică de a reduce prin glas distanța. Erau carantinați, cum am spune astăzi, în condiții foarte stricte. Citind atent îndrumările legate de sănătatea comunitară ați fi uimi azi cât de mult se asemănă cu ceea ce ni se aplică nouă. Atât că rigoarea ascultării era alta și respectul pentru sănătatea celuilalt, pentru confortul și siguranța lui, erau mai importante, prin voia lui Dumnezeu, decât propriile interese. Unii ar spune- și o spun- dictatură. Domnul Hristo spune a fi împlinire de Lege. Cei zece primesc poruncă să meargă la Ierusalim, care cel mai probabil nu era departe, și să se arate preoților de la Templu care aveau, în vremea aceea, misiunea de a adeveri vindecarea de lepră ori altă boală grea. E motivul pentru care vedem la Vitezda rezervorul de amărâți ai Țării Sfinte, al lumii, îndrăznesc să spun. Acolo se adresau strâmbii și uscații, cei cu diferite curgeri și cei care trăiseră ca muribunzi. Dar puțin, foarte puține erau cazurile de vindecare care trebuiau să fie atestate. Dacă vreți funcționarii Templului angajați în această misiune șomau. Nu în ziua aceea. Zece leproși care sunt trimiși către ei bolnavi, pe cale, se vindecă. Era în ei și credința și nădejdea despre care Domnul Hristos numai ce vorbise Apostolilor. E lecția deplină a pedagogiei Sale că nu explică totul numai prin parabole, prin texte. Ci și prin viață, prin pretexte de viață. Putea Domnul să exprime adevărurile mărturiei Sale printr-o parabolă, o poveste. Dar nu avea cum să stabilească un adevăr atât de profund precum credința ascultătoare precum prin întâlnirea aceasta. Dintre lepră și vindecare.

Întâlnirea e grea de înțelesuri și din alt punct de vedere. Câtă vreme cei zece au fost leproși cetățenia lor a fost identică: leproși. Vindecați, unul este samarinean (Luca 17.16). își pierde confortul bolii, am spune astăzi, și i se deschide dinainte realitatea unei cetățenii de mâna a doua. Câștigă în vindecare dar pierde în vindicativ, în politic. Și să fi vrut samarineanul nu putea merge la Templu. Nu putea intra în Ierusalim. Sănătos nu mai era prilej de milă și facere de bine. Dar nu se pierde cu firea. Conștientizează că în lipsa Templului întoarcerea trebuie să o facă spre Vindecător. Și o face. Se aruncă la picioarele lui mulțumindu-i. Ceilalți nouă îndeplineau norma, legea arătării la Templu. Nu au mai îndeplinit și legea iubirii, mulțumind Vindecătorului. Să nu vă închipuiți că s-au îmbolnăvit la loc. Nicidecum. Au pierdut bucuria de a-l bucura pe Hristos. Ca mulți dintre noi care credem că în CV-ul nostru noi suntem principalii autori ai binelui ori carierei noastre.

Lecția se încheie cu aceste cuvinte ale Domnului: „Ridică-te și mergi! Credința ta te-a mântuit” (Luca 17.19). O nouă dezlegare. De data aceasta nu mai este trimis la Templu ci în Lumea-Templu în care Hristos adeverește, prin minuni, puterea firii umane de a trăi minunea. E credința aceea pe care o cereau sporită Apostolii. E credința aceea a împlinirii a ceea ce aveam datoria să facem. Tradiția Bisericii consemnează întoarcerea în Samaria a omului ce fusese lepros și propovăduirea lui despre vindecarea sa. Cum el însuși avea să împlinească, în numele lui Hristos, după Pogorârea Duhului Sfânt minunea vindecării multor bolnavi de lepră. Poate că nici nu este așa. Dar privind la pilda credinței sale luminate de Duh Sfânt n-avem cum să nu-i invidiem intuiția întoarcerii la Hristos pentru a aduce mulțumire. Nu avem cum nu învăța că acolo unde orizontul administrativ al Templului (Bisericii, de ce nu) sufocă bucuria și o limitează vine Hristos și bucură întoarcerea omului. Străinul acesta (Luca 17. 18) ne reprezintă pe toți cei care, vindecați, avem unde ne întoarce pentru a ne întâlni Vindecătorul. Poate că este cumpăna clipei istorice prin care trecem să nu înțelegem unde este sursa vindecării și să o batjocorim cu superioritate. Pentru noi însă, samarineanul acesta cuminte și înțelept, deschide Evanghelia către neamuri până la capătul veacurilor. Prin el noi toți putem să venim la Hristos fără a mai trece prin Templu pentru a primi adeverire de vindecați. Acum botezul este poartă vindecării. Iar Botezul este Hristos!