Când se îmbolnăvesc oamenii “normali”? Toamna şi iarna. Aşa că, simţindu-mă părăsit de puteri, am poposit la medicul familiei, acesta mi s-a uitat în fundul ochilor, al gurii – cred că a strâmbat din nasul de sub botniţă – şi mi-a făcut trimitere la analize mai temeinice. Am coborât de pe Magheru pe Independenţei, la Spitalul ceferiştilor, unde am un prieten, care nu mă programează peste câteva luni şi abia așteaptă să-mi ia sânge din puţinul pe care-l mai am. Clienţi, ioc. El şi asistenta la taclale. Avea halatul plin de sânge, semn că mai măcelărise câţiva înaintea mea. Noroc că pe mine  m-a “lucrat” asistenta… Pe drum, la întoarcere, am făcut o haltă la Floaş, ca să-mi iau berile de rigoare. Pe când stăteam la coadă să le plătesc a sunat telefonul. De obicei, în asemenea situaţii, nu răspund, dar era buna şi unica mea soră. “Pregăteşte haine de spital, că venim cu maşina să te internăm. Eram consternat: mă uitam la ceas, mă uitam la beri, mă întrebam ce virus contactasem iar, devenind pericol public…
***
“Distracţia” a început la Unitatea de primiri urgenţe, adevărat balamuc, cu asistente alergând, medici ţipând, pacienţi nervoşi ori apatici, moţăind în fotolii, paturile fiind ocupate de cei mai iuţi de picior. Vreo două ceasuri m-am distrat, după care am adormit. Pe la şase, o asistentă mai bine clădită m-a smuls din aşternuturi – se pare că nu covidul era buba – şi m-a trântit într-un fotoliu: Mergem în salon! Încă nu se ştia în care se va elibera primul pat, dar eram pe prima grilă de start. Alţi doi, trăgeau cu coada ochiului la mine ca să nu fur plecarea. Au  luat plasă: vânjoasa mea a fost prima care a rupt-o la fugă, cu mine ancorat în cărucior. Ploua. Lift silenţios. Unde îl băgăm, în 8 sau în 14?După scurte tergiversări, m-au băgat în salonul 13. În primul pat, un fel de Falstaff sibian, cu o burtă de două ori cât a mea, revărsată spre podea. Patul al doilea, rezervat mie, în al treilea, un tânăr cu alură de boxer şi căciuliţă cazahă pe cap. În patul al patrulea, un bătrân slăbănog, care-am aflat mâi târziu – când nu mânca dormea, când nu dormea vorbea la telefon. Înaintea noastră, acolo, la secţia Medicală Il, condusă de dr. Maria Corina Beca, medic primar interne, zăcuseră cei betegi de covid, iar acum se făcea noul mise-en-place pentru altfel de suferinzi…Era cam vânzoleală, dar, asistentele ne agăţau perfuziile cu sfinţenie, ne îndopau cu pilule, pe care trebuia sa le luăm cu pumnul sub strictă observaţie. Spitalul este tot un fel de închisoare, doar regulile sunt altfel, iar mâncarea mai puţin variată şi, de obicei, la temperatura de afară. În rest, la spital e bine: cald, multă pâine, fete apetisante şi vorbăreţe, doctoriţe serioase şi pricepute. Un singur inconvenient: că de cele mai multe ori te doare ceva.