Transfăgărășanul la 52 de ani – drumul de peste munți construit de militari și care era să fie numit „Nicolae Ceaușescu”

Pe 20 septembrie se împlinesc 52 de ani de la deschiderea oficială, în 1974, a Drumului Național 7C, cunoscut tuturor ca „Transfăgărășan”. Devenit acum mai mult o atracție turistică sau traseu pentru diverse raliuri, pare greu de crezut că, inițial, acest drum care trece peste munți a avut, în primul rând, o destinație militară: să fie o legătură cât mai la îndemână în cazul unui conflict armat, cel mai probabil cu „aliații” noștri de atunci, Uniunea Sovietică. Nu a fost să fie, așa că șoseaua a devenit mai mult un traseu turistic și o destinație de weekend pe timp de vară, când cei din orașe fug la munte să se răcorească din cauza caniculei.

Este un loc de succes, în zilele de vară traficul fiind, cum se spune, „bară la bară”. Dar până a se ajunge aici, a fost nevoie de muncă și efort dus aproape până dincolo de limitele puterii omenești.

Ideea lui Ceaușescu, treaba armatei

Ideea unui drum care să „taie” cel mai compact masiv muntos al României, Munții Făgăraș, a aparținut lui Nicolae Ceaușescu, pe atunci secretar general al Partidului Comunist Român (până în 1974 nu a existat funcția de președinte al României). Evident că o idee a lui trebuia executată, deci, timp de doi ani, între 1967 și 1969, s-a studiat construirea unui drum care să lege sudul țării de Transilvania. Motivele erau multe, însă cel militar era cel principal.

Ca „motivare” a contribuit și atitudinea României, față de ocuparea Cehoslovaciei „rebele” a reformistului Alexander Dubcek și mai ales discursul de condamnare a acestei invazii, rostit de Ceaușescu pe 21 august 1968, care a făcut ca riscul unor contramăsuri din partea URSS să fie luat în considerație.

Celelalte motive erau unele generale: accesul la păduri pentru a le defrișa sau simple considerente turistice în contextul proiectatei (și nerealizatei) stațiuni montane Bâlea. În decembrie 1969, o hotărâre a Consiliului de Miniștri (nu am găsit-o publicată în Buletinul Oficial) este semnalul de start a lucrărilor la viitorul Transfăgărășan.

Inițial, drumul urma să aibă o singura bandă de circulație și așa a și început. Însă, în 1971 s-a decis ca să devină drum național, cu două benzi, anulându-se astfel toată munca de un an a celor de dinainte. Transfăgărășanul a fost proiectai de către I.P.T.A.N.A – Institutul de Proiectări pentru Transporturi Auto, Navale și Aeriene. Construcția lui a revenit oficial Ministerului Economiei Forestiere și Întreprinderii de Construcții Drumuri, Poduri și Lucrări Speciale Transporturi București.

Un șantier deosebit de greu

Transfăgărașanul a fost, în principiu „treaba armatei”, care a dus greul lucrărilor vreme de patru ani. Dar nu exclusiv a ei. A fost proiectat de „civili” și au participat la șantier și structuri civile. Prima „lovitură”, care a dat startul șantierului, a fost dată la 10 martie 1970, la ambele capete ale drumului, dinspre Sibiu și dinspre Argeș.

Primele informații publice consistente despre lucrările la Transfăgărășan apar după un an, în 1971. Dincolo de obișnuitul stil triumfalist-propagandistic, tipic epocii, articolele dezvăluiau fără prea multe ocolișuri și cât de grele erau condițiile de muncă acolo. „Cînd s-a întins funicularul de la Cascadă (Bîlea Cascadă, n.red.) era o vreme atît de cîinoasă încît cei care săpau la locașurile stîlpilor de susținere trebuiau să fie schimbați din zece în zece minute. Cînd nu se putea apela la mașini și la funicular se căra cu spinarea.„, scria Scînteia din 17 iunie 1971, în articolul „”Trans-Făgărășanul”. Constructorii militari deschid drumul cutezanței peste cel mai înalt masiv muntos al țării”. Și din relatările militarilor simpli reiese același lucru: era foarte greu. Sergentul Gheorghe Negotei mărturisea atunci: „Prima dată mi-a venit să plîng cînd am văzut condițiile foarte grele și mai ales timpul foarte urît, cu ploi și ninsoare„. (…) Aprovizionarea se făcea greu… funicularul se strica de multe ori, trebuia să mergem jos in tabără să aducem alimente cu spatele, noaptea, ziua…„.

Săptămânalul militar „Apărarea patriei” din 1 iunie 1971, pomenește și el despre viața reală a militarilor de pe șantier. Astfel, într-o zi geroasă de 1 mai, militarii din munți au rămas fără legătură telefonică și fără alimente. „O echipă de 40 de oameni comandată de caporalul Mirică (…) a coborît la Glăjăria să ridice alimente pe două zile. Au plecat pe la 3 după-amiază și s-au întors la 10 seara„. Tot de aici aflăm despre cum un buldozer a fost transportat pe bucăți până în vârful muntelui: „…Și sus, aproape de creste, au găsit un loc (…). Dar cum era să ducă și buldozerul acolo sus? În cele din urmă, soluția a fost găsită. Buldozerul a fost demontat în bucățele și transportat cu elicopterul. Soldatul Moghină a fost fericit ca unul care a condus pentru prima dată în țară buldozer deasupra cascadei Bîlea la 1 800 m altitudine„.

Afli de aici și despre „Funicularul lui Dincă“. În iulie 1970, mai multe zile de ploaie torențială au întrerupt aprovizionarea militarilor care lucrau „sus”. Lipsa alimentelor a fost așa de mare, încât soldații mâncau la prânz și seara câte o jumătate de felie de pâine. Au fost trimise alimente cu funicularul, dar căruciorul acestuia s-a înțepenit din cauza vremii. „Și atunci, soldatul Constantin Dincă, șeful unei echipe de derocări, și-a zis că e cazul să intervină. S-a urcat calm pe unul din stîlpii de susținere ai funicularului, s-a legat cu ajutorul centurii sale de siguranță la cablul funicularului și s-a lansat în jos „zburînd“ Ia o sută de metri înălțime, străbătînd vreo 800 de metri deasupra văii Bîlei, pînă a ajuns la căruciorul cu pricina. De aici a aruncat pe păturile întinse de tovarășii săi vreo 200 de pîini, carne și alte alimente„.

Șantierul de la Transfăgărășan a avut și jertfele lui. Oficial, au murit acolo 40 de militari și civili. „Gurile rele” vorbeau (și vorbesc) însă despre sute de victime, iar numărul real al celor care ai pierit acolo a rămas necunoscut. Sau poate fi cunoscut, dar e prea multă muncă și nus e mai bagă nimeni. Alții au scăpat. De exemplu Apărarea patriei scrie despre soldatul buldozerist Constantin Defta, care „a văzut de șapte ori moartea cu ochii„.

Foto: Tribuna Sibiului (Digitalitare Arcanum)

Inaugurat de Ceaușescu pe când era gata neterminat

Transfăgărășanul este inaugurat în ziua de vineri, 20 septembrie 1974, (deși nu era complet terminat) de către Nicolae Ceaușescu, care, cu această ocazie, și-a „aranjat” și o vizită de lucru în Sibiu.

Ceremonia a început în apropiere de Scoreiu, unde a aterizat elicopterul prezidențial. Ceaușescu era însoțit de soția sa, Elena Ceaușescu, de ministrul de interne Emil Bobu, de vicepreședintele Consiliului de Miniștri – Gheorghe Oprea și de viceprim-ministrul Manea Mănescu. Aici a fost întâmpinat de către Constantin Băbălău, ministrul energiei electrice, generalul de armată lon Ioniță, ministrul apărării, Vasile Patilineț, ministrul economiei forestiere și materialelor de construcții, Traian Dudaș, ministrul transporturilor și telecomunicațiilor, generalul-colonel Ion Coman, șef de secție la C.C. al P.C.R., Richard Winter, prim-secretarul Comitetului Județean de Partid Sibiu și de Ion Dincă, prim-secretar al Comitetului Județean de Partid Argeș.

Au fost aduși să îl întâmpine la intrarea în Transfăgărășan „oameni ai muncii” din Cîrțișoara, Scoreiu și împrejurimi, soldați și ofițeri care au lucrat pe șantier. Un grup de localnici din Cârțișoara, îmbrăcați în costume populare, i-au întîmpinat pe Ceaușești și pe însoțitorii lor cu pîine, sare și ploști cu rachiu, Florian Cârțan (nepotul lui Badea Cârțan) și profesoara Rodica Albescu (de la școala din Cârțișoara) i-au înmânat lui Ceaușescu un mesaj din partea locuitorilor comunei. Printre alte chestii, mesajul spunea că „la treptele de bunăstare șl civilizație pe care am urcat îndemnați și conduși de partid, se adaugă încă una pe care părinții nici n-o visau: aceea a Transfăgărășanului, drum care, prin măreția realizării și bogatele consecințe pentru noi, cei din Cîrțișoara, merită cu prisosință numele

celui mai drag fiu ai poporului nostru, Nicolae Ceaușescu„. „Tovarășul” le mulțumește cârțițșorenilor, după care alaiul oficial pornește, pe jos, pe Transfăgărășan, cale de câteva sute de metri, flancați pe margine de muncitorii aduși cu autobuzele de la Sibiu și din zonă.

Festivitatea inaugurării a avut loc pe platoul de la Bâlea Lac, cel mai înalt punct al șoselei, la peste 2.000 m. Aici, Ceaușescu este întâmpinat de constructorii, militari și civili, ai Transfăgărășanului și de cetățeni din județele Sibiu și Argeș, aduși și ei în vârf de munte ca să-l adore pe secretarul general, să-l aplaude și să scandeze la ordin.

Aici, Ceaușescu a decorat pe cei „mai destoinici dintre făuritorii noului drum” cu titlurile de Erou al Muncii Socialiste și Ordinul Muncii. În uralele celor prezenți, Ceaușescu taie panglica inaugurală a drumului. A fost și un moment de socializare (regizată) cu cei prezenți și chiar o poză de grup alături de constructori.

La inaugurare a vorbit, în deschidere, Richard Winter, care a spus despre Transfăgărășan că este o „nouă construcție de dimensiuni impresionante, înfăptuită din inițiativa tovarășului Nicolae Ceaușescu, la realizarea căreia mii de constructori civili și militari și-au dat măsura priceperii, hărniciei, tenacității și eroismului muncitoresc” și că „reprezintă una din strălucitele expresii ale îndeplinirii cu succes a Directivelor Congresului al X-lea, pentru dezvoltarea multilaterală a patriei noastre„.

Au mai vorbit ministrul Vasile Patilineț, generalul Ion Ioniță, maistrul miner Simion Gheață don partea constructorilor civili și colonelul Nicolae Mazilu, comandantul detașamentului pentru construcția drumului Sector 9. A urmat discursul lui Nicolae Ceaușescu, aplaudat și ovaționat conform obișnuinței.

Ceaușescu, Elena și însoțitorii pornesc pe jos prin tunelul rutier care trece pe sub creasta Făgărașilor și de aici își continuă plimbarea pe porțiunea „de Argeș” a drumului, până la Valea cu Pesti din vecinătatea barajului de la Vidraru, unde a fost întâmpinat de „delegația” argeșenilor.

Foto: Arhiva Tribuna/Ana-Maria Mătușoiu

Voiau să îi spună „Nicolae Ceaușescu”

Ce se știe (din ce în ce) mai puțin, este că Transfăgărășanul era să se numească „Drumul Transfăgărășan – Nicolae Ceaușescu”. Motivul? Slugărnicia tipică întregii perioade comunist-ceaușiste a „elitelor” comuniste. Primele „strâmbe” cu privire la numirea acestui drum după cel al „iubitului conducător” sunt din partea armatei. Care, încă din 1971, (în Apărarea patriei din 1 iunie 1971), lansează în eter, așa, o justificare metaforică: „Privindu-I cum urcă tăiat în stînci, peste metereze carpatine – operă grandioasă ca tot ce a făurit socialismul și partidul pe pămîntul acestei țări, înțelegi mai adînc de ce militarii constructori i-au asociat numele celui care întruchipează astăzi într-o sinteză vocația constructivă, ascuțimea inteligenței, temeritatea acțiunii întregului popor român – numele tovarășului Nicolae Ceaușescu„.

Aceeași idee a fost propagată (pe lângă propunerea țăranilor cârțișoreni din mesajul înmânat președintelui) în ziua inaugurării , de către sibianul Richard Winter, în discursul săi inaugural. „Ca omagiu adus celui care prin eroismul muncii sale, patriotismul fierbinte, revoluționarismul intransigent, a reprezentat și reprezintă întruchiparea înaltelor virtuți comuniste, tovarășul Nicolae Ceaușescu, constructorii militari și civili au cerut ca Transfăgărășanul să vă poarte numele”. Același lucru l-a „propus” și ministrului apărării, Ion Ioniță: „Ca o vie manifestare a devotamentului lor nemărginit față de partidul nostru comunist, a dragostei și respectului deosebit față de dumneavoastră, mult stimate tovarășe secretar general, încă de la început miile de constructori și-au exprimat dorința ca această impresionantă lucrare să fie denumită Drumul Transfăgărășan „Nicolae Ceaușescu“.

Dacă a fost numit așa oficial sau în documente, nu știm, cert este că denumirea uzuală a lui a rămas aceeași și în socialism, și în tranziție, și acum: Transfăgărășan și atât. E mai bine așa.

Ca un detaliu comic, Transfăgărășanul a fost și subiect de… Plugușor. La finele fiecărui an Tribuna Sibiului publica, printre alte chestii festive de sezon, și un „Plugușor” proletcultist, în care se slăveau realizările socialiste din oraș și județ. Plugușorul pe 1975 face referire, printre altele și la Transfăgărășan: „Am venit cu brazde iuți/Peste munții cei mai munți/Pe sub cetini ce visează/Printre stînci care veghează/Din înaltul diafan/Mîndrul Transfăgărășan„.

*

Dincolo de aspectul politic al investiției de atunci, Transfăgărășanul face acum parte din geografia rutier-turistică a României. Dar, dincolo de propaganda vremii, acolo au muncit în condiții grele spre imposibile, oameni. Unii au și murit. Militari și civili. Cere merită măcar câte o rememorare așa, la momente aniversare, ca să nu-i uităm complet.