Sibianul care repornește timpul. Cum s-a îndrăgostit Dragoș Poponea de orologiile bisericilor transilvănene

📰 Cititorii ediției tipărite au fost primii care au văzut acest articol. Și multe altele! Caută TRIBUNA la chioșcuri sau abonează-te! 📰

Dintr-o întâmplare am dat peste o relatare intitulată „Vorwarnschlag – or signalling the arrival of the hour”, semnată de James Nye și publicată de Antiquarian Horological Society din Marea Britanie. Autorul povestea despre o expediție prin Transilvania, despre bisericile fortificate săsești și despre vechile lor ceasuri de turn, unele realizate de producători din Germania sau din fostul Imperiu Austro-Ungar.

În relatarea sa, James Nye îl amintea și pe Dragoș Poponea, despre care spunea că se ocupă de întreținerea mai multor astfel de ceasuri – o misiune dificilă într-o regiune în care comunitățile care le-au construit și întreținut au dispărut în mare parte.

Povestea acestor mecanisme, dar și omul care a ales să-și lege destinul profesional de ele, mi-au stârnit curiozitatea. Așa l-am căutat pe Dragoș Poponea. Din discuția noastră despre ceasurile de turn, timpul care trece și ceea ce rămâne în urma lui s-a născut o confesiune pe care, cu acordul său, o publicăm aproape în forma în care a fost spusă.

Despre timpul care trece și… Ruffus Mons

„Am fost o perioadă de timp cu picioarele pe pământ, după care am hoinărit puțin cu capul prin nori… însă la final am rămas în turnurile tictacturilor care zgârie ușor norii… unde ciocanele bombate mângâie în bing-banguri asurzitoare… clopotele înverzite și uneori înnegrite de trecerea timpului. Acestea au fost preocupările mele profesionale… de la automotive, la aviație și în final orologerie de turn, un domeniu de nișă aș putea spune”.

Timpul amintirilor

„Timpul ce a trecut îmi readuce în prezent câteva amintiri… obiecte pe care le am în față, «patinate» cu zgârieturi și un miros aparte: un pix roșu, două ceasuri de buzunar (unul din câmpul muncii, obosit, fără limba orarului, celălalt argintiu, ușor strălucitor, din vremea pensiei), două briceaguri (unul de CFR, aparținând bunicului, celălat folosit tot de tataie când curăța dimineaţa tacticos mărul de coajă), un metru metalic cu care uneori mai măsura fereastra pentru a schimba un geam ciobit de la magazie… și o pompă de cupru și bronz, din colțul camerei, care în limbajul ceferiștilor era numit gresor manual cu piston, piesă rară de muzeu. Da, peste toate a trecut timpul și toate spun o poveste pe care mi-o amintesc de fiecare dată când le privesc”.

De la „Nea Zăpadă”… la Dr. Agoș

„Decembrie 1981 a venit cu fulgi mari și odată cu ei m-am născut și eu la maternitatea din Vâlcea. Cum neaua m-a botezat pe frunte până a ajunge în mașină… tata mi-a spus «Nea Zăpadă», așezându-mă pe bancheta din spatele mașinii lângă mama.

Chiar dacă lumea mea abia începea, timpul meu marca în 1986 un alt reper. Retrăiesc acea dimineață în care îl văd pe tataie, cu ochelarii pe nas, cămașa lui preferată în carouri, meșterind ceva și ridicând privirea spre un trenuleț electric pe șine, adus în mare secret din Germania! Slujba lui devenise o pasiune așa de mare încât locomotiva cu abur era un reper sentimental din perioada când activa la CFR.”

„Evident, de această pasiune în chip de jucărie electrică beneficiam chiar și eu. Două vagoane de călători, alte două de marfă, două locomotive, un macaz îndoit și câteva șine ruginite și-au găsit uitarea într-un sertar cu acte. Nu știu de unde am moștenit pasiunea de a colecționa lucruri vechi, dar în timp am înțeles că valoarea cea mai de preț era capitalul sentimental al timpului trecut.”

„Mama ar face urgent o ordine de invidiat, însă tata reorganizează ordinea în stilul lui de sortare și depozitare care ar atrage invidia companiilor de logistică, așezându-le în acea cronologie «poate trebuie mai târziu la ceva!». Bunicul din partea mamei, vis-à-vis de acest obicei logistico-depozitar, era tare strângător. Oare ce putea face cu o cutie veche metalică dezvăluind cu litere ieșite în relief un producător german, sau cu acea pompă din cupru și bronz cu mâner rotund la capăt, cu care ungea articulațiile bielelor sau alte lagăre de alunecare? Ce putea să facă cu ele la pensie? Colecționar nu era, le lăsa moștenire nepotului oare?”

„Parcă îl văd cu cămașa și cravata lată și o vestă fără mâneci cum își privea orologiul de buzunar, în fața barierei liniei ferate, așteptând parcă ceva. Din dreapta apare în pufăituri zgomotoase o locomotivă cu aburi, la fel de obosită și hodorogită ca ceasul lui. Era ultima revedere pe care o planificase să mi-o împărtășească.

Eram atât de emoționat de parcă știam ce se va întâmpla: a oprit în fața noastră, iar bunicul m-a ridicat și m-a predat mecanicului ca pe un viitor ucenic. Căldura m-a cuprins instantaneu, dogorea puternic prin ușa focarului. Amintirea asta nu va dispărea vreodată! Gresorul stă nevinovat, parcă concediat, pe perete la intrare agățat. Amintirea asta nu se uită, oricine intră, îmi amintește de acele vremuri întrebându-mă ce reprezintă…”

Anul 1990

„Era perioada orientării profesionale. Toți mă doreau medic, chirurg. Eu eram pe drumul devenirii unui alt tip de medic, anume «tictactolog», căci simțeam că am un talent / har de valorificat.

Tictactolog? Termen inventat de mine, îl foloseam când semnam desele corespondențe cu istoricul și distinsul arheolog al României, dr.h.c. Volker Wollmann.”

1999 a configurat viitorul meu

„Medicina rămăsese interesantă doar pentru apropiați, în timp ce ingineria era o prioritate pentru mine, sau mai bine zis pentru viitorul meu ce se configura. Renunțând deci la ideea de a merge la Facultatea de Medicină, după un an de pregătire, am luat decizia de a merge spre Facultatea de Inginerie… acea medicină a mecanicii care avea să mă transforme într-un adevărat chirurg, specializat «în tictactologie de turnuri».”

2006 și ceasul de perete

„Cum eram spre finalizarea studiilor, m-am mutat într-o garsonieră achiziționată de părinți. Am decis să caut un ceas de perete într-o perioadă în care toată lumea cumpăra quarțurile ieftine și chicioase pentru a le atârna pe holuri.

Garsoniera mea avea nevoie de un timp al ei. Așa am descoperit pe strada N. Bălcescu un bătrân ceasornicar. În micul său atelier am remarcat un ceas de perete, cu rama lui de lemn ca de tablou și sticla rotundă și convexă. Pe o etichetă mică albă scria tremurat cu pixul, 50. Așa l-am întrebat dacă cifra era prețul de vânzare.”

„Ulterior, după ce am preluat întreținerea orologiului din Turnul Sfatului, în spatele cadranului am identificat o semnătură tot tremurândă, cu vopsea neagră, «1962 Radu M», pe lemnul gri vopsit.

Aparținea acelui ceasornicar. Astfel am aflat că domnul Radu Mihai era singurul expert de orologii de turn din zonă…”

Un alt reper: 2013

„Fiind cu gândurile brăzdate de nenumărate amintiri din copilărie, constat că nu pot opri timpul decât dacă îl transform în ceva. Așa cum sunt mecanismele orologiilor de turn, botezați de mine mastodonți ai timpului. Deci dacă timpul nu-l putem opri, mi-am zis: măcar să repornesc un bun mastodont al timpului, martor tăcut al trecerii lui, așa cum s-a întâmplat și cu cel din turnul Bisericii Evanghelice din Gușterița.”

„Acolo am încercat să repornesc timpul acelui orologiu medieval care este unicul din oraș, făcând parte din categoria orologiilor istorico-medievale. Îmi amintesc cu ce dorință am început «cercetările» la fața locului, fiind sub aripa maestrului regretatul Chris McKay, celebrul restaurator și publicist britanic în domeniu.

El a fost primul meu mentor, de la care am primit cu onoare și notele lui de curs de la British Horological Institute. Din aproape în aproape, după o vară de muncă alături de fostul meu coleg de muncă, Sorin N. (bun meseriaș în mecanică), am reușit să-l repornim. A fost doar primul început!”

2014 și drumul spre Roșia

„Printr-o întâmplare ajung la Roșia, pentru a prelua un comision pentru o cunoștință. Sunt rugat să vizitez turnul bisericii pentru a evalua orologiul nefuncțional de ani buni. Era o dorință a preotului evanghelic Schlattner de a readuce bătrânul orologiu la viață.

Am urcat în turn, având ocazia să fac o primă evaluare a stadiului în care se află orologiul mastodont cu cele trei clopote, pe care timpul le-a readus la tăcere. Acesta a fost primul contact cu orologiul din Roșia, dar nu și ultimul.”

„A prefigurat debutul unei lungi și fructuoase prietenii, cu dr.h.c. Volker Wollmann, unul dintre cei mai renumiți istorici și arheologi ai României. Am recitit de curând primul răvaș digital (email) de la dânsul, datat august 2015, prin care se arăta interesat și nerăbdător de a ne cunoaște la Sibiu.

Începând din septembrie 2015 și până în prezent, suntem într-un continuu contact, colaborând intens, vizualizând fotografii și descrieri tehnice ale orologiilor nou descoperite. De altfel, ne întâlnim de cel puțin două ori pe an, atât în țară, cât și în Germania.”

„Majoritatea discuțiilor noastre pe marginea comorilor tehnice orologice se materializează și în câte un volum științific din «Patrimoniu preindustrial și industrial în România». Volumul V a fost dedicat în mare parte acestor orologii din Transilvania.

Avem o colaborare profesională aparte. În susținerea remarcii vine ultimul mail, în care îmi comunica faptul că la mijlocul lunii acesteia ne vedem la Sibiu.”

2023 – Roșia

„Un an decisiv pentru tot ceea ce va urma. Așa cum spune Scriptura în Eclesiastul 3:1: «Toate își au vremea lor și fiecare lucru de sub ceruri își are ceasul lui», sunt convins că «ceasul» pentru care lucrez este pregătit să bată la timp! Consistoriul Evanghelic al Bisericii Evanghelice C.A. Sibiu îmi adresează rugămintea de a lua legătura cu Parohia Roșia pentru reevaluarea orologiului de acolo. Iată că subiectul Roșia de acum 9 ani revine.”

„Miza acum era mare, mecanismul trebuia să funcționeze cu ocazia celor 90 de ani de la nașterea preotului Eginald Norbert Felix Schlattner, care este și inginer, și scriitor, și Dr.H.C. Misiunea era imposibilă, știind starea mecanismului încă din 2014. Evaluarea a avut loc la scurt timp, cu explicațiile de rigoare, anume că piesele critice au suferit defecțiuni majore și va fi nevoie de timp pentru «resuscitarea» mastodontului.”

„Lucrurile au fost înțelese. Dar discuția nu s-a oprit în acest punct. Dorința preotului era așa de mare încât punctul de lucru era asigurat de beneficiar, în apropierea Casei Domnului, alături de un om al Domnului. Domnul a lucrat și mi-a arătat calea, am solicitat ca turnul bisericii, clădire separată, să-mi fie încredințat pentru a-mi deveni «atelierul meu de lucru» în care să repar și alți mastodonți ai timpului.”

„Soția mea, Adriana, îmi spune mereu că orice lucru pe care mi l-am dorit, l-am primit, timpul le-a rezolvat pe toate. Și aici completez că lucrarea Lui a fost atât de mare încât acest turn de secol XVI «îmi aparține» pentru o perioadă limitată, dar cred că suficientă pentru a-l transforma în ceva foarte util pentru promovarea patrimoniului orologic de turn din Transilvania.”

La ultimul nivel, într-o gheretă din lemn, fără uși, se găsesc un pendul de doi metri și trei clopote.

„Sunt fascinat cum odinioară un meșter asambla piesă cu piesă ceea ce avea să devină un martor incontestabil al trecerii timpului. În timp ce urc treptele turnului cu piesele originale restaurate, după un proces complex, de înaltă precizie, care combină ingineria mecanică, expertiza istorică și meșteșugul tradițional, mă întreb în sinea mea… oare unde se îndreaptă timpul așa de grăbit, acolo în turnul unde urc din nou?

Este târziu, trebuie să asamblez totul cum a fost, astfel încât la Ruffus Mons să se audă din nou măsura timpului lumii.”