SCAF, povestea unui festival care a crescut odată cu Sibiul. Cum și-a făcut loc arta contemporană într-un oraș conservator

📰 Cititorii ediției tipărite au fost primii care au văzut acest articol. Și multe altele! Caută TRIBUNA la chioșcuri sau abonează-te! 📰

În 2020, SCAF începea timid și precaut, în plină pandemie, cu 36 de artiști și două săli. Șapte ediții mai târziu, festivalul aduce la Sibiu peste 130 de artiști, deschide spații în care publicul nu mai intrase poate de zeci de ani și pune în dialog generații, stiluri și feluri diferite de a privi arta. Alexandra Runcan povestește cum a crescut SCAF, ce i-a făcut să continue după primele critici și cum a ajuns arta contemporană să-și facă loc într-un oraș considerat mult timp prea conservator pentru ea. 

În spatele proiectului ajuns la a șaptea ediție se află un grup de oameni din sectorul cultural sibian, care vedeau nevoia orașului pentru un loc dedicat artei prezentului mai puternic. „„Membrii fondatori ai festivalului, dar și membrii actuali ai asociației sunt oameni care lucrează în instituții de cultură sau activează în diferite zone ale sectorului cultural local, din Sibiu. Sunt fie restauratori, fie muzeografi sau artiști plastici. Ce ne-a unit pe toți a fost sentimentul că instituțiile culturale sibiene au nevoie de ajutor. Lucrând aici, știam că un muzeu de talia Muzeului Național Brukenthal, cu un patrimoniu imens și extrem de valoros, este normal să-și dedice o mare parte din resurse pentru conservarea și valorificarea lui. Așa că oamenii ăștia au zis: «Stai puțin, hai să facem noi ceva pentru arta contemporană din Sibiu! Hai să ajutăm noi instituția. Hai să preluăm noi asta, pentru Sibiu și sibieni»”, rememorează Alexandra Runcan. 

 „În două săli nu se face un festival” 

„Prima ediție a debutat în plină pandemie. Rigorile din acea perioadă ne-au obligat să avem un eveniment fizic foarte limitat și să mergem mult în online. Drept urmare, prima ediție a festivalului nu a fost deloc aplaudată. A fost întâmpinată cu un val de critici, de toate felurile, din tote direcțiile. De la «mai bine, n-o făceați» și «în două săli nu se face un festival». Dar noi am continuat”, povestește Alexandra. 

Schimbarea importantă a venit în 2023, când festivalul a început să deschidă și alte uși. „În 2023 am deschis, pentru prima dată, Podul Palatului Brukenthal, din Piața Mare. Tot atunci am avut cel mai mare număr de expoziții și foarte mulți artiști invitați. Și a fost și prima noastră conexiune cu centre universitare de artă din țară. Am colaborat atunci cu Universitatea Națională de Arte din București. A fost primul an în care am avut un curator invitat, ceea ce ne-a bucurat mult. 2023 a fost anul în care a venit «alinarea» mult dorită, pentru că am început să luăm contact direct cu publicul nostru și să primim feedback.”  

Au venit pentru clădire și au rămas pentru artă 

Un asemenea feedback a venit odată cu deschiderea spațiul de la Mănăstirea Ursulinelor, în 2023, experiment care a arătat că o clădire istorică poate deveni o poartă către arta contemporană. „Noi ne temeam că oamenii vor veni la expozițiile noastre pentru clădire și nu vor fi interesați de festival în sine. Dar s-a întâmplat exact contrariul. Încă de când am deschis pentru prima dată ușile clădirii și am început să facem curat am fost efectiv invadați. Tot intrau turiști atrași de exteriorul clădirii sau localnici care fie au învățat în fostul liceu pedagogic de aici, fie aveau alte amintiri cu clădirea și voiau să rememoreze. Toată lumea o să vină să vadă clădirea și nu o să aprecieze nimeni expozițiile noastre. Și n-a fost deloc așa. Oamenii au venit, într-adevăr, pentru clădire și au rămas pentru expoziții.” 

Au rămas și au început să pună întrebări. „Veneau și ne spuneau: «Nici nu ne gândeam că ar arăta atât de bine un astfel de tablou expus aici, pe un perete scorojit». Sau: «Mamă, e acolo o instalație care se mișcă, care face lumină, care e cu sunet. Nu știam că avem așa ceva și în România». Atunci am înțeles cu toții că eforturile și sacrificiile noastre sunt apreciate de publicul sibian și că arta contemporană poate deschide unele dialoguri care lipseau din Sibiu”, povestește mândră Alexandra.   

Arta contemporană, fără frica de „n-o să înțeleg” 

Una dintre ideile centrale ale festivalului este că arta contemporană nu trebuie rezervată cunoscătorilor. „Când aud de artă contemporană, oamenii se tem că nu o să înțeleagă. Se tem că dacă ajung la o astfel de expoziție nu înțeleg și se fac de rușine. Ei bine, la SCAF nu e așa. SCAF e gândit astfel încât selecția lucrărilor și artiștilor să ofere câte ceva pentru fiecare. De la lucrări pe care chiar și cineva care intră pentru prima dată într-o expoziție le-ar pune pe perete în sufragerie, la cele care activează sintagma «asta puteam să fac și eu». Dacă arta contemporană te face să zici asta, apare întrebarea «da, puteai, dar de ce n-ai făcut-o?». Pentru noi, acest mic schimb de idei este deja un câștig enorm. „Nu trebuie să-ți placă. E foarte bine dacă nu-ți place. Înseamnă deja că acest gen de artă a stârnit un sentiment în tine și te-a făcut să te întrebi unele lucruri”, mai spune Alexandra Runcan. 

O altă confirmare a venit din pareta tinerilor, odată cu deschiderea Mănăstirii Ursulinelor. „Tinerii au fost absolut surprinzători. Ne-au spus «La muzeu ne-au dus profesorii deja. Dar aici am văzut un tablou cu o doză de cola. Iar pictorul ăsta a folosit nu-știu-ce simboluri de pe social media. Și uite, așa mă simt eu când am teme. Așa văd eu anxietatea. Deci, dacă aș fi putut să pictez eu anxietatea, arăta așa.»” 

Un festival care a crescut și odată cu scena artistică a Sibiului 

În șapte ediții, festivalul a crescut și ca număr de artiști. În 2026, organizatorii vorbesc despre peste 130 de artiști, de la foarte tineri la oameni aflați la maturitatea deplină a carierei.În plus, pntru prima dată, SCAF a lansat anul acesta și un open call, iar reacția artiștilor a adus împreună generații foarte diferite. 

„Anul acesta este prima ediție în care ne-am asumat să facem un apel deschis de participare către artiști. Așa că avem, în 2026, de la foarte tineri dintre sibieni – chiar un elev al Liceului de Artă – până la artiști maturi, aflați undeva la apogeul maturității, în jur de 70-80 de ani. Nouă ni se pare absolut fascinant. Putem acum media un dialog generațional, cu foarte mulți tineri, dar în același timp artiști foarte maturi. Și asta e foarte bine.” 

Prin urmare, SCAF nu-și mai propune doar să promoveze artiștii sibieni. În ediția din acest an sunt invitați artiști cu proiecte personale, galerii și fundații care susțin artiști aflați la început de drum, dar și un proiect al Centrului Cultural German care aduce împreună zece artiste din România și Germania. 

 „SCAF a pus acolo un grăunte de nisip” 

Pe de altă parte, Alexandra Runcan consideră că scena de artă contemporană din Sibiu este astăzi mai activă și mai diversă decât în urmă cu cinci-șapte ani, iar la acest fapt a contribuit – cu toată modestia – și inițiativa curatorilor care au pus pe picioare SCAF. „Scena artelor plastice din Sibiu este mai activă, este mai diversă și pot să zic chiar performantă, decât acum șapte ani. Au apărut mai multe inițiative private, oferta este mai diversificată. În plus, în acest timp, Sibiul a câștigat oameni foarte valoroși, care au venit -sau revenit- la Sibiu, iar acum pun umărul la acest efort”, mai spune Runcan. 

Un exemplu îl reprezintă expozițiile care au început să aducă la Sibiu artiști și proiecte pentru care, spune Runcan, orașul nu era cu mulți ani în urmă o destinație evidentă, precum Ștefan Câlția și expoziția sa recentă, care a avut un succes neașteptat.  

„SCAF a pus acolo un grăunte de nisip. A deschis Ursulinele. A pus clădirea pe hartă și oamenii au văzut: «Opa, e ceva nou la Sibiu. Am putea, hai să vedem, hai să încercăm». Nu pot să zic că a făcut SCAF toată munca. Dar a contribuit și el”, ne mai spune mândră Alexandra Runcan.