Cum au fost confiscate clopotele bisericilor și acoperișul de pe Turnul Sfatului, acum 110 ani | Drama uitată din trecutul Sibiului

📰 Cititorii ediției tipărite au fost primii care au văzut acest articol. Și multe altele! Caută TRIBUNA la chioșcuri sau abonează-te! 📰

Rechiziţionarea clopotelor bisericilor din zona Sibiului s-au făcut succesiv între 1915 – 1918, însă cel mai greu an resimţit de către comunităţile locale din Sibiu şi împrejurimi a fost 1916. Practic, autorităţile austro-ungare, luate prin surprindere de costul foarte ridicat al războiului, încă din primii ani ai conflagraţiei mondiale au emis un ordin privind confiscarea clopotelor din biserici, indiferent de comunităţile religioase, fie ele ortodoxe, greco-catolice sau protestante, în fapt evanghelice. Confiscarea clopotelor a tulburat comunităţile locale, mai ales pe cele din mediul rural, acţiunea devenind o adevărată dramă pentru populaţie. Oamenilor li s-au promis despăgubiri financiare în schimbul clopotelor, dar banii nu au mai ajuns niciodată. TRIBUNA prezintă astăzi, în detaliu, o poveste uitată şi implicaţiile sale în Transilvania, şi implicit zona Sibiului, un demers bazat pe informații și documente furnizate de istoricii sibieni Rafael Ţichindelean şi Marius Boromiz, cel din urmă director al Liceului Tehnologic „Ioan Lupaş” din Sălişte, precum și de profesorul Radu Bâja, directorul adjunct al unităţii de învăţământ din Sălişte. De asemenea, Tribuna a consultat pentru cititorii săi studii bine documentate, între care cel intitutulat „Recvirarea clopotelor transilvane în timpul primului război mondial”, semnat de Elena Chiaburu.

Clopotele și situația de acum 110 ani

Clopotele sunt instrumente utilizate de Biserica creștină în cadrul ritualurilor religioase, dar și în cadrul vieții comunitare, semnalând localnicilor diversele evenimente precedente sau în curs de desfășurare. Importanța lor în cadrul comunităților creștine este incontestabilă, rezonanța lor indicând prezența Bisericii în zonă. Dar clopotele au și o valoare simbolică imensă, ele fiind considerate indispensabile în viața spirituală a comunității; răsunetul lor invită publicul să participre la serviciile religioase și să adopte o atitudine solemnă, spirituală. Datorită vechimii lor, a reprezentărilor artistice și a inscripțiilor, clopotele reprezintă, de asemenea, veritabile obiecte de patrimoniu, având o contribuție clară în conturarea identității istorice, culturale și religioase a comunității. Deși obiecte de mare valoare patrimonială și spirituală, clopotele nu au fost mereu protejate și conservate la cele mai înalte standarde și capacități. Războaiele, prin cerințele economice și industriale extrem de costisitoare, au contribuit adesea la distrugerea clopotelor bisericilor din Transilvania. În acest sens, unul din evenimentele istorice care au provocat cele mai mari pagube bisericilor transilvănene a fost Primul Război Mondial. Amploarea și durata Marelui Război au intensificat necesitățile economiei de război, așadar, desfășurarea conflictului devenind din ce în ce mai costisitoare, autoritățile austro-ungare s-au văzut nevoite să pună în aplicare diverse măsuri economice excepționale, mai dure.

Clopotele, material pentru echipamente militare, în special tunuri

În anii războiului, autoritățile austro-ungare au început să rechiziționeze clopotele bisericilor pentru a susține și alimenta industria de război. Motivul era limpede: aliajele din care au fost realizate clopotele (bronzul acestora conținea cupru și staniu) puteau fi recuperate ca urmare a topirii clopotului și reutilizate în industria militară, în scopul fabricării muniției și componentelor de artilerie. Cunoscută în Transilvania acelei epoci și sub denumirea de recvirare, procedura de rechiziție reprezintă măsura prin care un organ al administrației statale obligă cetățenii să cedeze anumite bunuri pentru a fi utlizate de către armată sau de către entitatea statală. „Deposedarea cetățenilor nu se făcea în termeni complet abuzivi, rechiziționarea fiind o măsură temporară și compensată, statul luându-și obligația de a plăti valoarea bunurilor confiscate. După un an de război, Imperiul Austro-Ungar se confruntă cu numeroase dificultăți economice în privința producției de armament și muniție. Pe măsură ce bătăliile se intensificau, penuria de materie primă necesară industriei de război se extindea. În această situație, statul Austro-Ungar se vede nevoit să facă apel la subiecții săi. Întâi a fost dispusă rechiziționarea obiectelor de alamă, bronz, cupru și plumb de la populație, fiind astfel ridicate căldări, clopote de la vaci, piulițe, sfeșnice, clanțe de uși etc. Când materialul colectat s-a dovedit insuficient, economia de război fiind mult mai costisitoare de atât, s-a trecut la rechiziționarea clopotelor de biserici. Acțiunea a fost precedată de o inventariere a clopotelor˝- explică istoricul sibian Rafael Ţichindelean. În august 1915, Ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice emite un ordin prin care se cerea inventarierea generală a clopotelor bisericilor din parohiile transilvănene. Operațiunea trebuia finalizată până la data de 10 septembrie 1915. În documentele aferente inventarului, reprezentanții parohiilor erau nevoiți să răspundă la o serie de întrebări care urmau să constituie o statistică: numele comunei, numărul de locuitori/suflete creștine, numărul de biserici și/sau capele, numărul clopotelor din biserici și anul turnării, greutatea aproximativă a clopotelor, metalele care alcătuiesc clopotul, care dintre clopote este dorit cel mai mult spre păstrare de către biserică, valoarea artistică a clopotelor și documentația justificativă. După finalizarea inventarului, în martie 1916, autoritățile austro-ungare anunță în Transilvania că procedura de rechiziționare va fi pusă în aplicare.

Cum a început rechiziţionarea

Rechiziționarea propriu-zisă a fost reglementată prin Ordinul Ministerului de Război nr. 8506/1916, cu începere prevăzută pentru data de 28 iulie 1916. La scurt timp după, în aprilie, presa românească din Transilvania s-a mobilizat și a relatat în paginile sale că respectivele clopote urmau să fie topite și transformate în proiectile de tun. După emiterea ordinului, autoritățile statale au îndemnat populația să colaboreze în mod pașnic cu armata la predarea clopotelor. „Sarcina demontării, cântăririi și predării clopotelor i-a revenit Comandamentului militar, care a mobilizat în acest sens numeroși ofițeri, ingineri, dar și funcționari locali. La întreaga procedură trebuia să asiste preotul sau un împuternicit desemnat de preot din parohie. Fiind nevoite să colaboreze cu armata, autoritățile bisericești transilvănene au decis să emită, la rândul lor, proceduri de lucru, pentru a înlesni întreaga operațiune. Dacă un clopot, prin valoarea sa artistică și istorică, se dovedea a fi foarte important pentru biserică și comunitate, acesta trebuia păstrat și conservat, iar dacă a fost ridicat, trebuia restituit. Oficialitățile ecleziastice au avertizat armata asupra acestor aspecte și s-au pronunțat în vederea respectării lor, însă nu au putut împiedica rechiziționarea celorlalte clopote. În cazul Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, consistoriul a cerut în 1916 ca acele clopote vechi sau cu valoare artistică să fie identificate și protejate. În principiu, erau exceptate de la rechiziție clopotele turnate înainte de 1700 și cele considerate valoroase artistic. Cu toate acestea, o parohie nu putea păstra, în principiu, mai mult de un singur clopot, cel mai mic. Un aspect foarte important și interesant este redat de aplicarea măsurii asupra tuturor cultelor. Măsura nu era îndreptată exclusiv împotriva bisericilor românești, ci era, cel puțin din punct de vedere legislativ, pe foaie, o măsură economică care se înscria într-un siaj mai extins de politici de rechiziționare a metalelor pentru sprijinirea efortului de război. Așadar, această practică i-a afectat atât pe ortodocși, cât și pe greco-catolici, romano-catolici și protestanți˝- afirmă Rafael Ţichindelean. Încă din primele faze ale rechiziționării, mulți preoți din diverse parohii s-au opus rechiziționării, cea mai adoptată metodă de protest fiind redactarea de petiții prin care se cerea salvarea și protejarea clopotelor. Alt aspect demn de urmărit este cel al despăgubirii. Din punct de vedere juridic, această operațiune nu era pur și simplu un jaf. Clopotele erau rechiziționate de către stat, iar parohiilor li se stabilea o despăgubire. Protocolul prin care se opera prevedea consemnarea localității, bisericii, numărului și greutății clopotelor, iar prețul de despăgubire a fost stabilit la 4 coroane/kg. În mod evident, pentru comunitate valoarea afectivă și religioasă a clopotului nu putea fi compensată prin cele câteva coroane pe kilogram. Astfel, se conturează și o dimensiune socială a problematicii. ˝Pentru satul transilvănean, clopotul avea o funcționalitate largă, el marca: începutul și sfârșitul slujbei, moartea unui membru al comunității, sărbătorile, primejdiile, evenimentele extraordinare ale comunității, ritmul cotidian al satului etc. Așadar, rechiziționarea clopotului marca modificarea peisajului sonor al satului”, mai spune Rafael Ţichindelean.

O adevărată dramă. La Sibiu, s-a confiscat şi acoperișul de cupru de pe Turnul Sfatului

Reacția oamenilor a fost pe măsura impactului, una extraordinară. Rechiziționarea clopotelor a reprezentat o adevărată dramă pentru românii din Transilvania, așadar răspunsul lor a reflectat atașamentul spiritual pentru clopote, iar în consemnările vremii cu privire la acest eveniment se poate resimți încărcătura emoțională imensă: la momentul predării mulți săteni lăcrimau pentru această pierdere, de asemenea, preoții organizau slujbe oficiale și procesiuni de amploare. Mai mult decât atât, cedarea clopotelor s-a făcut într-o atmosferă funerară: clopotele au fost decorate cu aranjamente florale, le-au fost oficiate slujbe cu specific de înmormântare, au fost recitate poezii de jale, s-au ținut discursuri de adio, iar populația a condus clopotele „pe ultimul drum” până la ieșire din sat sau până la gară. Anul 1917 marchează începutul unei noi campanii de rechiziționare. Consecințele au fost dramatice, întrucât după cel de-al doilea val de rechiziționări, numeroase biserici au rămas fără niciun clopot, fiind nevoite să folosească doar toaca în cadrul serviciilor religioase. Ulterior, autoritățile au mers și mai departe: în august 1917 au fost anunțate rechiziționări de acoperișuri de aramă, cupole și ornamente din aramă ale bisericilor, iar în ianuarie 1918 s-a pus în discuție rechiziționarea tablei de cupru. În Sibiu, la 16 octombrie 1917 este deja confiscat acoperișul de cupru de pe Turnul Sfatului.

Bisericile protestante au fost protejate. Pagube majore pentru bisericile Evanghelică şi Romano-Catolică din Sibiu

Deși recvirarea s-a aplicat în mod juridic tuturor cultelor religioase, în realitate au existat și cazuri de abuzuri și discriminări. În unele instanțe, bisericilor protestante li s-a permis să păstreze câte 2-3 clopote. Presa vremii a scos în evidență câteva situații în care rechiziționarea s-a făcut abuziv, fără documentație de preluare și fără despăgubiri. „Spre exemplu, în Sibiu, comandamentul de armată a primit în anul 1917 numeroase plângeri din partea localităților din jur, cerând achitarea mai rapidă a despăgubirilor. Repetatele și numeroasele abuzuri au dat naștere unor valuri de proteste și nemulțumiri în Transilvania, episcopii și preoții fiind nevoiți deseori să liniștească spiritele și să ceară populației să colaboreze pașnic cu armata. Operațiunile de rechiziționare au continuat până (inclusiv) la început de 1918˝- spune istoricul sibian Rafael Țichindelean. Nici orașul Sibiu nu a fost scutit de

recvirarea clopotelor pentru uzul militar. Conform lui Emil Sigerus, în orașul Sibiu, la 22 august 1916, sunt rechiziționate două clopote de la Biserica Parohială Evanghelică și trei clopote de la Biserica Romano-Catolică din Piața Mare, potrivit lui Rafael Ţichindelean. Conform documentelor vremii, în timpul Primului Război Mondial este consemnată la 21 octombrie 1916, vizita împăratului Carol al IV în Sibiu și întâlnirea cu părintele administrator parohial al Bisericii Romano-Catolice, Adalbert Lazar, acesta prezentând situația comunității și a bisericii sibiene. Asemenea altor biserici și biserica parohială și-a pierdut clopotele în timpul războiului, acestea fiind rechiziționate de armată. Acest lucru a fost remediat abia în 1931, când au fost aduse și sfințite actualele clopote ale bisericii în mod solemn prin grija preotului paroh-abate Adolf Vorbuchner, paroh la Sibiu. În paralel, în vara lui 1916 au fost rechiziționate clopote din mai multe sate din jurul Sibiului.

Boița, Poiana, Jina, Rod, Tilișca, Gura Râului, Slimnic, Poplaca

„În principiu, în bisericile ortodoxe din Transilvania erau exceptate clopotele mai vechi de anul 1700 (cunoaştem cazul bisericii din Cetatea Slimnic, jud. Sibiu, de unde au fost luate două clopote, fiind lăsat doar cel vechi, supranumit «Clopotul pălmaşilor», precum şi cele valoroase din punct de vedere artistic, dar nici o parohie nu putea păstra mai mult de un singur clopot: pe cel mai mic. În vara anului 1916, în zona Sibiului, au fost rechiziționate clopotele bisericilor din satele Boiţa, Poiana, Jina, Rod, Tilişca (două din trei), Slimnic şi Poplaca (n. red. – plus Gura Râului). Ştim că cele de la Tilişca au fost duse la topitoria «Rieger» din Sibiu. Măsura s-a aplicat tuturor cultelor religioase. De pildă, în oraşul Sibiu, în 22 august 1916 au fost confiscate două clopote de la Biserica Evanghelică şi trei de la Biserica Romano-catolică din Piața Mare. Din Catedrala Mitropolitană (ortodoxă) din Sibiu s-a luat, în afară de două clopote, şi învelişul de aramă al celor două turnuri, iar de la biserica greco-catolică din satul Slimnic din ținutul Sibiului au fost luate toate. Un caz mai aparte de opoziție este documentat în satul Slimnic din ținutul Sibiului, în care funcționau atât o biserică greco-catolică, cât şi una ortodoxă. Dacă de la cea greco-catolică au putut fi luate toate clopotele, în schimb „dar de la Biserica ortodoxă, «Clopotul frăţiei», dăruit în 1787 a fost apărat <…> de femeile românilor ortodocși”, scrie istoricul Elena Chiaburu. Operațiunea se mai făcea încă la începutul anului 1918 şi a fost nevoie inclusiv de intervenția liniştitoare a viitorului mitropolit primat al României, Miron Cristea, pe atunci episcopul Caransebeşului.

Sălişte, un caz cu totul aparte

În Sălişte, s-au luat clopotele vineri în 12/25 august 1916. „Demontarea clopotelor, coborârea lor din turnurile bisericilor şi predarea pentru scopurile armatei şi ale războiului va fi fost însoţită pretutindeni de scene mişcătoare, de jalea inimilor îndurerate, de perdeaua de lacrimi a ochilor întunecaţi şi de suspinele năduşite ale privitorilor mâhniţi. În comuna (-pe atunci) Sălişte s-au luat clopotele vineri, în 12/25 August. De la trei biserici gr[eco]-or[ientale] române, dintre 8 clopote, s-au luat 5, astfel că au rămas numai 3: câte un clopot la fiecare biserică. Soldaţi încredinţaţi cu demontarea sosiseră încă de joi seara în comună. Atât joi seara, cât şi vineri dis de dimineaţă au mai sunat, o dată, toate clopotele într-un glas atât de armonios şi mişcător, încât nu va fi rămas ochi care să nu lăcrămeze, în clipa când a simţit că se desparte de aceste clopote ca de nişte vechi şi buni prietini. De la toate bisericile clopotele au fost aduse în curtea şcolii. Cele mai vechi, fiind vărsate din material foarte trainic, deşi au fost aruncate din turnurile înalte jos, pe piatră, nu s-au spart, ci au rămas întregi, iar unul mai mare, neîncăpând pe fereastra turnului, a fost spart în

turn. (…) În unele sate, pe cât am putut ştirici, s-au întâmplat chiar scene dureroase de porniri potrivnice din partea poporului contra preoţilor, pe care îi învinuiau că şi-au dat învoirea să fie luate clopotele, fără a întreba dacă se învoieşte şi poporul întreg. Unde s-au luat clopotele cele mai vechi, oamenii ziceau, că acestea să rămână, fiindcă au fost aşezate de preoţi cucenici, cu sute de ani mai înainte, şi au putere a risipi norii aducători de furtuni.”, afirmă istoricul local Marius Boromiz, directorul Liceului Tehnologic „Ioan Lupaş” Sălişte. La Sălişte, când întreg materialul celor 5 clopote a fost aşezat pe un car, înainte de a ieşi din cimitir, băiatul protopresbiterului Semproniu T. I. Lupaș, elev în clasa a III-a elementară, a rostit versurile compuse de însuşi părintele său: Adio clopotelor! ( Fragment . Poezia apare semnată I. L. [Ioan Lupaş] în Gazeta Transilvaniei, Brașov, Anul LXXIX, Nr. 140, 24 mai/6 Iunie 1919): Plecaţi şi voi, sfinţite clopote bătrâne, În lupta mare pentru tron şi ţară! Izvor de lacrimi – atâta ne rămâne, Să uşurăm plângând a inimii povară. (…)

Din Poiana Sibiului, a rămas în istorie „Versul clopotelor”

Mare dramă a fost şi în comuna Poiana Sibiului, explică profesorul Radu Bâja. „Duminecă, în ziua de 14 august 1916 – (Ajunul Sântă Măriei) au fost recvirate pentru armată două clopote din Poiana, unul dela biserica din vadu (cea nouă) și altul de la biserica din deal (cea veche). Înainte de a fi luate, oamenii au mai tras odată clopotele ca să le mai audă odată glasurile răsunând, apoi pe cel din deal l-au coborât cu funia, iar pe cel de la vadu l-au aruncat din turn. Acesta a căzut cu gura jos și sˈa așezat pe pământ fără să i se întâmple ceva. Amândouă clopotele au fost așezate în vadu (în piață), iar fetele le-au împodobit cu cununi de flori și au cântat versul de mai jos pe care ele l-au făcut. Toată lumea plângea. După acestea clopotele au fost fotografiate, împreună cu alte două clopote, unul din comuna Jina și altul din comuna Rod și pornite spre satul Miercurea la gară. Toți poinarii au petrecut clopotele până în deal, iar de acolo numai de fete până pe purcel. În tot drumul fetele au mers pe urma căruței cântând versul căruia așa i-a rămas numele Versul clopotelor până în ziua de azi” scrie în volumul ˝Să iei viața de coarne și să câștigi˝(coordonator Marius Boromiz).

„O, Puternice de sus, Ce zile grele-am ajuns! După ale noastre fapte, Dumnezeu acum ne bate. Mai întâiu am petrecut Tinerimea, cu dor mult, Și acuma cu jele Petrecem clopotele, Oameni buni, Dumineca? Clopotele nu răsună, Cum sˈavem inimă bună? Veniți toți să lăcrămăm, Lacrămi multe să vărsăm, Din inimă să oftăm; Clopote nu mai avem! Și voi bătrâni suspinați, Plângeți toți și lăcrămați (…) (Versuri de : Dochie Toma, Mărie Măniț, Miia Muntean, Elena Ghișe, Anuță Ghișe, Mărie Ghișe, Elena Iancu, Elena Hândorian, Mărie Ban, Elena Măniț, Mărie Bota, Anuță Șufană, Dochie Ban, Mărie Vulcan.)

Foto: Liceul Tehnologic „Ioan Lupaş” Sălişte, Biserica Romano-Catolică Sibiu