Efectul Bilbao pentru sibieni

Uneori, cele mai importante idei nu apar în săli de conferință și nici în cărțile de urbanism. Apar la o cafea, într-o conversație de seară, pe terasă și pornesc de la cu totul altceva și ajung, aproape fără să-ți dai seama, la întrebări care rămân cu tine mult după ce discuția s-a încheiat.

Așa s-a întâmplat și zilele trecute, când cineva a adus în discuție ceea ce specialiștii numesc astăzi Efectul Bilbao. Vizitasem orașul, văzusem Muzeul Guggenheim, îi cunoșteam povestea și, ca foarte mulți dintre cei care ajung acolo, plecasem cu impresia că înțelesesem secretul succesului acelui loc. Abia acum mi-am dat seama că, de fapt, văzusem doar ultimul capitol al poveștii. Pentru că Muzeul Guggenheim nu este începutul transformării Bilbao, este consecința ei.

Și cred că exact aici începe lecția pe care un oraș precum Sibiul ar putea să o privească cu atenție.

La începutul anilor ’80, Bilbao era departe de imaginea pe care o are astăzi. Era un oraș construit în jurul industriei siderurgice și al șantierelor navale, un oraș care își datorase prosperitatea oțelului, portului și râului Nervión. Când industria grea a început să se prăbușească, s-au prăbușit odată cu ea zeci de mii de locuri de muncă, iar orașul a rămas cu un râu puternic poluat, cu zone industriale abandonate și cu o întrebare pe care, mai devreme sau mai târziu, orice comunitate este obligată să și-o pună: ce facem mai departe?

Privind în urmă, este tentant să credem că răspunsul a fost simplu: au construit un muzeu spectaculos și lumea a început să vină. Numai că istoria nu funcționează niciodată atât de simplu.

Povestea Bilbao nu începe cu un arhitect celebru și nici cu o investiție spectaculoasă. Începe în momentul în care administrația locală, guvernul regional și mediul de afaceri au înțeles că problema orașului nu mai putea fi rezolvată prin proiecte izolate. Nu era suficient să renoveze câteva străzi, să mai construiască un pod sau să atragă o investiție punctuală. Era nevoie de un plan care să depășească durata unui mandat și chiar durata unei generații.

Înainte să vorbească despre clădiri, au început să vorbească despre identitate. Ce fel de oraș vrem să fim? De ce s-ar muta cineva aici? De ce ar investi o companie în Bilbao?

De ce ar alege un turist să petreacă un weekend aici și nu în alt oraș european?

Abia după ce au început să răspundă acestor întrebări au apărut și proiectele. Râul a fost curățat, infrastructura a fost regândită, transportul public modernizat, spațiile publice au fost reconstruite, iar cultura a devenit parte din strategia economică a orașului, nu un capitol separat al administrației.

Muzeul Guggenheim, inaugurat în 1997, nu a fost începutul acestei transformări. A fost momentul în care lumea întreagă a observat că Bilbao se schimbase deja.

Mi se pare fascinant că aproape toți vorbim despre muzeu și atât de puțini vorbim despre plan.

Poate pentru că este mai ușor să admirăm o clădire decât să înțelegem două decenii de colaborare între administrații, universități, antreprenori și comunitate. Inclusiv Universitatea Harvard, analizând ceea ce literatura de specialitate numește astăzi Bilbao Effect, ajunge la aceeași concluzie: succesul orașului nu poate fi explicat prin existența muzeului, ci prin colaborarea dintre instituții și prin consecvența unei strategii urbane urmate timp de aproape trei decenii.

Și atunci m-am întrebat inevitabil ce înseamnă toate acestea pentru Sibiu.

Care este, de fapt, brandul orașului nostru? Nu mă refer la un logo, stemă și nici la un slogan. Nu mă refer la un clip de promovare și nici la un slogan turistic. Brandul unui oraș este răspunsul pe care îl dau oamenii atunci când sunt întrebați de ce aleg să locuiască acolo, să investească acolo sau să își crească familia acolo.

Dacă întrebăm un sibian, probabil va vorbi despre centrul istoric, despre Piața Mare, despre Muzeul ASTRA, despre FITS, despre Pădurea Dumbrava sau despre liniștea pe care încă o mai găsești aici. Sunt toate răspunsuri adevărate și toate fac parte din identitatea orașului.

Dar dacă aceeași întrebare ar fi adresată unui tânăr care trebuie să aleagă între Cluj, Brașov și Sibiu? Sau unui antreprenor care caută locul potrivit pentru următoarea investiție? Sau unei familii care își dorește un oraș în care copiii să crească frumos?

Am avea același răspuns? Cred că aici începe adevărata discuție despre brandul unui oraș.

Pentru că un brand nu este ceea ce spune primăria despre un loc. Este ceea ce cred oamenii despre el. Iar această percepție nu se construiește printr-o campanie de promovare. Se construiește prin decizii luate consecvent, ani la rând, în aceeași direcție.

Poate că aceasta este cea mai valoroasă lecție pe care Bilbao o lasă tuturor orașelor care îl privesc astăzi cu admirație. Nu muzeul i-a schimbat destinul. Muzeul doar a făcut vizibil un plan început cu mulți ani înainte.

Noi, în România, avem uneori tendința să ne îndrăgostim de proiecte. Ne entuziasmăm în jurul unui spital, al unei săli polivalente, al unui festival sau al unui parc și, de multe ori, avem impresia că suma acestor investiții va produce automat identitate.

Bilbao demonstrează exact contrariul. Identitatea produce proiectele, nu proiectele produc identitatea.

Poate că cea mai importantă investiție pe care o poate face un oraș nu este într-o clădire, ci într-o idee suficient de puternică încât să supraviețuiască schimbării administrațiilor, ciclurilor electorale și orgoliilor personale. Timp de aproape treizeci de ani, administrațiile succesive, guvernul regional și mediul antreprenorial din Bilbao au rămas fidele aceleiași destinații. Au schimbat oameni, au schimbat contexte economice și priorități, dar nu au schimbat direcția.

Cred că acesta este adevăratul lux al unui oraș. Să aibă un obiectiv mai mare decât fiecare dintre oamenii care contribuie, vremelnic, la construirea lui.

Poate că nici Sibiul nu are nevoie, în primul rând, de un nou obiectiv spectaculos. Poate că are nevoie de o conversație sinceră despre cine vrem să fim peste douăzeci de ani și despre ce decizii trebuie să luăm astăzi pentru ca acel viitor să devină posibil.

Pentru că brandul unui oraș nu începe cu un arhitect celebru și nici cu un slogan inspirat. Începe în clipa în care o comunitate are curajul să răspundă împreună la cea mai dificilă întrebare dintre toate:

Cine vrem să fim atunci când cei care se vor plimba pe străzile acestui oraș nici măcar nu s-au născut?

Editorial publicat în ediția print din 13 august 2026 în suplimentul Tribuna Financiară