“Ouă şi Unt” în “Oraşul de jos”. Povestea a doi bucureşteni care au lăsat Capitala pentru a porni un local inedit, la Sibiu

📰 Cititorii ediției tipărite au fost primii care au văzut acest articol. Și multe altele! Caută TRIBUNA la chioșcuri sau abonează-te! 📰

Există momente în viața fiecăruia în care începe să-şi pună întrebarea dacă drumul pe care merge este, într-adevăr, cel pe care şi-l doreşte cu adevărat. Momente acelea vin aşa, din senin, nu sunt anunţate cu surle şi trâmbiţe, cu muzică dramatică pe fundal și nici măcar cu fel de fel de revelații spectaculoase. Vin pe neaşteptate. Într-o dimineață în care alarma sună și nu mai găsești niciun motiv să te ridici din pat cu aceeași energie. Într-o ședință în care vorbești, dar nu te mai auzi. Vin atunci când ai cam bifat tot sau aproape tot ceea ce, teoretic, ar trebui să însemne succesul și, cu toate astea, simți că îți lipsește exact lucrul pe care îl cauți cel mai mult, sensul, motivul pentru care faci ceea ce faci zi de zi. Unii ignoră sentimentul și merg mai departe. Alții au curajul să-l asculte şi să încerce să facă ceva în sensul ăsta. Alexandra și Octavian fac parte din cea dea doua categorie.

Dacă ajungi la “Ouă și Unt”, undeva în ceea ce sibienii numesc “Oraşul de jos”, probabil printre primele lucruri pe care le vei remarca sunt farfuriile viu-colorate, ouăle poșate perfect de pe acestea, hashbrown-ul devenit deja emblematic sau mirosul de unt care se simte încă din prag. Dar, dacă stai câteva minute de vorbă cu Alexandra și Octavian, îți dai seama că, în spatele fiecărui preparat, există o poveste care nu începe într-o bucătărie, ci într-un call center, continuă cu ani petrecuți în corporații, trece printr-o vacanță într-un mic brunch de familie din Valencia și ajunge, aproape pe nesimțite, într-un Sibiu care trebuia să fie locul în care aveau să se retragă pe la 50 de ani, nu mult mai devreme.

Doar că viața are un mod ciudat de a răsturna planurile unora. Iar uneori, ceea ce credeai că va fi ultimul capitol al poveștii tale devine, de fapt, primul. Sau printre primele…

Oplus_131072

Corporatişti de profesie

Înainte să existe “Ouă și Unt”, au existat doi oameni simpli care făceau ceea ce milioane de oameni fac în fiecare zi. Alexandra lucra de 13 ani în telecomunicații. “Eu eram corporatistă, făceam base management, vreo 13 ani, lucram în domeniul telecomunicațiilor”, spune ea. Iar Octavian, în vânzări, în industria IT: “Și eu făceam vânzări pe zona de IT. Mă rog, amândoi am plecat de la cască, din call center. Am urcat încet, încet scara corporatistă, până când ne-a ajuns cu vârf și îndesat”.

Aveau stabilitate financiară, experiență și un drum bine conturat. Doar că, undeva, pe parcurs, au început să simtă că urcă o scară sprijinită de zidul greșit. Nu era vorba despre bani. Nici despre funcții. Era despre ritmul unei vieți care devenise atât de alert, încât nu mai lăsa loc pentru întrebarea esențială: ”Mai sunt eu fericit cu ceea ce fac?”

Pandemia a amplificat sentimentul acela pe care îl ignoraseră săptămâni, ani. Zilele se succedau la fel, iar oboseala nu mai dispărea după un weekend liber. Alexandra a simțit că trebuie să se oprească. Nu pentru câteva zile, ci cu adevărat. Și-a luat un sabatic, fără să știe concret ce va urma din acel punct: “Am vrut să-mi iau un sabbatical, să stau câteva luni, să-mi revin. Fusese o perioadă foarte, foarte aglomerată în pandemie și post-pandemie și voiam, așa, să-mi iau un respiro, să-mi dau seama ce vreau să fac pe mai departe, dacă pot să mai duc pe zona asta de corporație sau schimb complet domeniul”, povesteşte ea.

În perioada aceea, Alexandra a făcut un curs de bucătărie. Nu pentru că visa să devină chef și nici pentru că avea ideea de a deschide un restaurant: “Am făcut un curs de bucătărie în sabbatical-ul ăla, am zis să nu stau degeaba și am făcut un curs de bucătărie, l-am terminat…”. Pur și simplu voia să facă ceva nou. Ceva cu mâinile ei. Să creeze.

Ideea, izvorâtă după o perioadă petrecută în Spania

Apoi a venit vacanța în Spania. Se gândeau serios să se mute acolo. Valencia părea locul ideal pentru un nou început. Soare, mare, un ritm diferit al vieții. Dar, mai presus de toate, acolo au descoperit un mic local de brunch, deținut de o familie, soţ şi soţie. Nu un restaurant cine știe ce. Nu avea stele Michelin și nici cozi interminabile la ușă. Era doar un loc în care doi oameni păreau că și-au construit viața exact așa cum și-au dorit-o și cum au putut ei mai bine.

Au stat de vorbă cu ei. Le-au ascultat povestea, Au văzut cum își primesc oaspeții, cum se completează unul pe celălalt, cum fiecare farfurie pleacă spre masă cu aceeași grijă cu care ai găti pentru cineva drag. Octavian își amintește: “Am găsit un local care ne-a plăcut super mult în Valencia, tot al unei familii, soț-soție, ne-am împrietenit cu ei și ideea a început așa, încet-încet, să se contureze”.

Într-un fel, greu de explicat, acolo a încolţit gândul, s-a născut “Ouă şi unt” în mintea celor doi: ”Dacă am face și noi asta?”

A fost, la început, doar o idee spusă cu jumătate de gură. Un vis care părea prea mare ca să fie luat în serios. Dar există gânduri care, odată apărute, nu se mai lasă duse niciodată.

S-au întors din Spania convinși că locul lor nu e acolo, că nu vor rămâne acolo o veşnicie. Le plăcea Valencia, dar nu o simțeau… acasă. Acasă era în România. Mai exact, într-un oraș în care nici măcar nu locuiseră vreodată. Sibiul a fost mereu oraşul lor preferat. Orașul în care se opreau la o cafea sau la un suc în drumul spre alte destinaţii. Locul în care se plimbau fără grabă și despre care spuneau, aproape în glumă, că într-o zi, pe la 50 de ani, își vor cumpăra o casă și se vor retrage “la bătrâneţe” aici. “Noi mergeam și pe munte mult, înainte. Fiind aproape de munte, sau în drumul spre munți, era un loc unde credeam noi că o să ne retragem după 50 de ani… După 50-55 de ani, să ne retragem noi, la Sibiu. Acolo, o căsuță mică la țară…”.

Sibiul era în planurile lor, dar pentru mai târziu

Covidul le-a schimbat însă rostul. “Pandemia ne-a împins mai repede și nu voiam să mai stăm în București, am decis să nu ne mutăm în Spania și a fost o alegere ușoară să venim încoace, ne-am suit într-o dubiță și ne-am trezit aici”, mai povestesc cei doi. În loc să mai aștepte, și-au strâns lucrurile și au venit direct la Sibiu. Fără să știe dacă vor rămâne, fără să știe dacă vor reuși în noul lor proiect. De la idee până la ziua în care au deschis localul au trecut doi ani, plini de muncă și de noi descoperiri. “Ne-am apucat în septembrie, pe vremea aceea. Au durat vreo doi ani. Ne convingeam și noi pe noi înșine că putem face asta, că nu eram încă convinși, adică încă era o joacă oarecum”. Au căutat spații, fără să fie convinși că vor semna un contract. Au făcut calcule, pe care, de multe ori, le-au refăcut de la zero. Au avut zile în care erau convinși că vor deschide și altele în care se întrebau dacă nu cumva ar fi mai înțelept să renunțe.

Abia când au intrat în spațiul în care astăzi se află “Ouă și Unt” au simțit că povestea lor începe cu adevărat. “Am ajuns să ne uităm la spații doar așa, ca idee, să facem un research pe piață, și după aia, când l-am găsit pe ăsta, lucrurile au curs cumva”.

Au urmat nouă luni de muncă. Renovări, praf la greu, mobilier, instalații, pereți vopsiți, greșeli, alte decizii… Aproape tot ceea ce se vede astăzi în locaţia din “Oraşul de jos”, într-un fel sau altul, a trecut prin mâinile lor. La fel cum aveau să treacă, și continuă să o facă, şi preparatele.

Fără semipreparate şi produse revândute

Încă de la început și-au dorit un lucru simplu, dar greu de realizat, să nu servească ceva ce nu simțeau că le aparține. Nu voiau semipreparate și nici produse cumpărate doar pentru că era mai ușor. Voiau să gătească ei. Să testeze. Să greșească. Să o ia de la capăt până când simt ei că fiecare preparat avea să fie exact cum vor ei să fie. “Am avut mereu chestia asta cu a revinde ceva ce nu este… fără valoare adăugată”, mărturisește Octavian, completat de Alexandra: “Să nu iau semipreparate și chestii, adică să pot să fac eu totul”.

Așa a apărut și hashbrown-ul care astăzi definește localul. Dacă îl privești, pare doar un cartof rumenit perfect. Pentru Alexandra şi Octavian, însă, înseamnă luni întregi de încercări. Înseamnă rețete schimbate, temperaturi modificate la preparare, zeci de variante aruncate la coş și reluate de la zero. “Păi, la bază stă acest hashbrown, care e și cel mai minunat și ne-a mâncat viața, practic”, spune Octavian, iar Alexandra îl completează: “Ne-am chinuit tare să-i dăm gustul și să-l aduc la forma asta. A durat trei luni”.

La început, un singur batch dura aproape șapte ore. Astăzi, îl fac în fiecare zi, iar procesul este mai bine pus la punct, însă filosofia a rămas aceeași: nimic nu pleacă spre mese până când nu este exact așa cum și-au imaginat.

Peste acel hashbrown, au construit preparatul care a devenit semnătura casei: Daisy, reinterpretarea ouălor Benedict, servite nu pe brioșă, ci pe cartoful meșteșugit, care le-a consumat luni din viață până să iasă exact cum şi l-au închipuit. “Am vrut să și venim cu ceva nou… Am văzut că acest hash este un lucru pe care nu prea îl găsești în general în meniuri, mai ales făcut, nu cumpărat”.

Despre frigănele şi clătite

De fapt, întregul meniu spune povestea lor. French toast-ul pornește de la frigănelele copilăriei, cele pe care le făceau părinții în diminețile leneșe de weekend. Doar că Alexandra le-a dus mai departe. Coace ea însăși pâinea, pregătește caramelul, gătește merele și transformă un desert simplu într-o amintire reinterpretată.

Pancakes-urile au apărut după o vizită în Barcelona. Un desert cu lemon curd și fructe exotice i-a făcut să plece acasă cu o nouă idee. Au adaptat-o, au schimbat-o și au transformat-o într-un preparat care să poată fi făcut în orice anotimp.

Aproape fiecare farfurie are o poveste. O călătorie. O amintire. Un experiment, sau o încăpățânare de a nu accepta varianta simplă. Poate de aceea și numele localului este atât de… firesc.

Au căutat variante în engleză, au cochetat cu diverse denumiri. Au făcut sondaje printre prieteni. Au încercat să găsească denumirea perfectă. Până când, într-o zi, completând actele firmei, au scris pur și simplu ingredientele fără de care nu și-ar imagina micul dejun: ouă și unt. “Am zis, cu ce gătim, care sunt cele mai importante: ouă și unt, și așa am pus numele firmei”, povestește Octavian.

Toată lumea zâmbea când vedea numele. Funcționarii, prietenii, oamenii, îşi mai aduce aminte..

Și au înțeles că nu mai aveau de ce să caute altceva. Octavian își amintește amuzat: “Toată lumea era super încântată când vedea «Ouă și Unt» și a început să ne placă din ce în ce mai mult ideea de a denumi localul aşa. Şi aşa a rămas, «Ouă și Unt»”. E completat de Alexandra: “Am zis, lasă și engleza… Străinii, care vor, o să traducă ei”.

Uneori, lucrurile cele mai simple sunt și cele mai… complicate, dar şi cele mai memorabile. Nu înseamnă însă că drumul a devenit ușor. Dimpotrivă! În prima zi, au existat atacuri de panică.

Brunch fără carne

Au existat seri în care se întrebau dacă au făcut cea mai mare greșeală din viața lor. Au fost oameni care le-au spus că un brunch fără carne nu va funcționa, că nu au experiență și că piața nu iartă astfel de experimente. “Nu făcusem niciunul dintre noi nimic în zona asta, nici măcar să fim ospătari o zi în viața noastră”, recunoaşte Alexandra

Au ascultat toate sfaturile, dar au făcut exact cum au simțit. “N Ne-am zis: noi o să facem așa cum credem noi și cum simțim noi. Acuma, dacă nu ne iese… A fost foarte greu”, rememorează Octavian.

“Primii doi ani s-au simțit ca douăzeci!”, mărturisește el. Și, surprinzător, recunoaște că sentimentul de “impostor” încă există. Că și astăzi mai sunt dimineți în care se întreabă dacă sunt suficient de buni, dacă oamenii chiar iubesc ceea ce fac ei, sau dacă totul este doar o întâmplare frumoasă: “Sentimentul ăsta de impostor îl avem încă… În fiecare zi aproape… În primul an, în prima săptămână, în prima zi, s-a lăsat cu atacuri de panică, s-a lăsat cu… Am avut toate stările posibile”, completează ei.

Poate tocmai sinceritatea aceasta îi apropie atât de mult de cei care le sunt clienţi. Pentru că, dincolo de farfurii și de cafea, “Ouă și Unt” nu este doar un business. Este casa lor. Iar cei care le trec pragul nu sunt tratați doar ca niște clienți. Sunt primiți ca niște oaspeți. “Vrem să simtă că au venit la noi în vizită”, spune Alexandra.

Și poate că aceasta este propoziţia care explică cel mai bine tot ce au construit. Astăzi, când îi întrebi ce înseamnă o zi reușită, nu vorbesc despre încasări sau despre mesele ocupate. Vorbesc despre oamenii care le spun că au simțit sufletul din farfurie. Alexandra povestește cu emoție despre reacțiile celor care le trec pragul: “Când clientul chiar simte toată povestea asta din spatele unei farfurii… Simt că suntem acolo, că e pus sufletul pe tavă”.

French toast-ul care “împacă oamenii”

Îşi amintesc – şi freamătă de-a dreptul când ne trece asta prin minte – mesajul primit de la un client, care le-a scris că french toast-ul lor “împacă oamenii” și că orice supărare dispare după prima înghițitură: “Cred că desertul ăsta împacă oameni. N-ai cum, orice supărare ai avea, iei o linguriţă din el și îți trece tot! Mi s-a părut cel mai tare feedback legat de brioșă”, rememorează cei doi.

Povestea localului “Ouă şi Unt” este şi despre cei care revin iar și iar, nu doar pentru că mâncarea este bună, ci pentru că acolo se simt bine. Într-o lume în care aproape totul poate fi măsurat în cifre, Alexandra şi Octavian și-au ales o altă unitate de măsură. Oamenii. “Cu cât revin mai mulţi, după ce ne-au trecut pentru prima dată pragul, cu atât mai mult înseamnă că ceea ce facem, facem bine”.

La finalul discuției îi mai întreb ce face diferit “Ouă și Unt” față de celelalte brunch-uri din Sibiu. Mă aștept la o listă de argumente despre ingrediente, tehnici sau concept. În schimb, Octavian zâmbește și

răspunde simplu: “Nu cred că facem ceva diferit. Facem doar ceea ce ne place nouă și am pus aici 100% din noi… 110% chiar!”

Și poate că exact asta face diferența. Nu hashbrown-ul, nu toate rețetele, și nici deserturile. Ci faptul că fiecare dimineață începe cu doi oameni care au avut curajul să renunțe la o viață în care aveau aproape tot, ca să construiască una în care au găsit ceea ce căutau, de fapt: sens.

Iar dacă privești cu atenție o farfurie de la “Ouă și Unt”, vei descoperi că ingredientul cel mai important nu este nici oul, nici untul. Ştiţi voi ce!