Sibiu, orașul cu ștranduri. Nu acum, ci cu 50-100 de ani în urmă. De la iazurile morilor la Ștrandul Tineretului

Este din nou amuzant că, pe timp de vară, Sibiul nu are niciun ștrand care să fie deschis. Da, avem zone de agrement acvatic, descoperite, ca cel de la Lacul lui Binder, ori acoperite, ca Baia Populară sau Aria, dar ștrand în adevăratul sens al cuvântului, cu bazine, cabine, dușuri, trambulină, nu. Singurul ștrand-ștrand rămas cel puțin până la acest moment, nu este funcțional. Restul ori au dispărut complet, ori au ajuns proprietate privată și a rămas doar amintirea din ele, încă vizibilă, așa, mai pe după gard. Este ciudat însă să afli că, de exemplu, în vremea Imperiului, perioada interbelică ori chiar comunistă, erau mai multe oferte de acest gen decât acum. Am „umblat” printre ele și suntem cumva în măsură să le readucem din amintire în atenție.

Perioada de pionierat, când ștrandul era iazul morii

Băile publice au existat, ca structură a dezvoltării urbanistice, încă din vremea romanilor, probabil cel mai avansat și cel mai igienic popor al antichității. Ulterior, acestea au fost „preluate” de occidentali și mai ales de orientali ele transformându-se într-un adevărat complex de igienă și distracție. Mai adăugăm aici și „băile” naturale, din râuri ori lacuri, dar care erau mai mult apanajul copiilor, „oamenii mari” fiind mult prea ocupați cu cele zilnice și mult mai serioși. Pentru că de erai văzut scăldându-te, câștigai o reputație de neserios, chiar de anormal, care în loc să lucreze, pierde timpul la gârlă. Mentalitatea s-a schimbat însă odată cu boom-ul civilizator ce a avut loc în secolul al XIX-lea, când conceptul de timp liber și de petrecere a lui a câștigat tot mai mult teritoriu: plimbări prin aer liber, cafenele, grădini de vară, teatre, serbări câmpenești și… baie în public.

SIbiul a fost unul dintre pionierii acestei mișcări igienico-distractivo și cumva sportive, aceasta prin înființarea, la 1829 (după alte surse 1830) a școlii (militare) de înot. Dar cele mai la îndemână și primele „ștranduri” au fost… iazurile morilor.

Foto: Flacăra Sibiului (digitalizare ARCANUM)

Sistemul hidrografic al Sibiului, cu Cibinul și multele sale pârâuri și canale, permitea funcționarea multor mori în oraș și în afara lui. Erau mori de grâu, de pulbere, de bătut postav, de făină de grâu sau de hârtie. Iazurile acestor mori au fost primele băi în aer liber. La un moment dat s-a trecut de la improvizații la amenajări speciale și clasarea lor ca băi „oficiale”. Primele băi pe care le-am descoperit sunt „atestate documentar” încă de la 1790 (deci înainte de moda „loisir”-ului), în ghidul orașului editat de Martin Hochmeister. Astfel, după precizarea că la Sibiu nu există băi calde, se pomenește aici despre o baie aflată pe Pajiștea Măcelarilor (Fleischerwiese) din vecinătatea cartierului Iosefin, cel mai probabil fiind „strămoașa” băii de pe strada Băii. O altă baie, privată, este într-o grădină particulară în apropiere de Moara Cerbului (Hirschmühle), pe actuala stradă Lucian Blaga, unde, pentru o sumă modică, se putea face o baie rece. Mai sunt menționate băile de la „Gerberlochmühl” (sau în altă parte „Ledererlochmühle”), moara tăbăcarilor, aflată în zona Porții Ocnei.

Apar primele „băi” ca la carte

Finele secolului XIX și începutul secolului XX a funcționat în materie de – cum i se spune acum – bălăceală, ca o combinație între „ștrandurile” din zona fostelor sau actualelor mori și așezăminte special amenajate. Cărțile vechi de adrese ale orașului (un fel de „Pagini Aurii” ale vremii) amintesc de ele. Astfel la 1898, exista la Sibiu baia moștenitorilor lui Johann Habermann, baie de abur, cu valuri, cadă și dușuri. „Baie” care inițial a aparținut lui Franz Frühbeck iar în 1996 a fost cumpărată de cunoscutul fabricant de bere Johann Habermann. Locul acestei băi era, aproximativ, în zona Spitalului de Pediatrie. Urmează „baia”- ștrand de pe strada Băii, apoi așezământul-sanatoriu al Asociației Carpatine Transilvane – Siebenburgischer Karpathenvereins – SKV aflat pe Promenadă. Mai erau trecute Școala de Înot, baia lui Viktor Thiess de pe strada Dealului, baia cu valuri a lui Anton Streletzki din Piața Bastionului (acum zona liceului/fabricii Independența), baia cu valuri de lângă Moara Orășenească a lui Iosif Lazăr (zona str. Morilor – Șos. Alba Iulia), baia cu valuri de lângă Moara Preotului (zona str. Turnului /str. Valea Mare, a lui Karl Roth) și baia de pe str. Băii nr. 8 a Amaliei Wolff.

Foto: Fred NUSS/Dumitru CHISELIȚĂ, arhiva personală

Câțiva ani mai tărziu situația nu era modificată în mod deosebit. Conform cărții de adrese de la 1901, în Sibiu funcționau: baia cu abur de pe str. Morilor (acum Andrei Șaguna) a băncii Hermannstädter Allgemeine Sparkassa – HAS, băile lui Heinz Gustav și Amalia Wolff de pe str. Băii, așezământul SKV de pe Promenadă, Școala de Înot de pe str. Școala de Înot, baia luii Viktor Thiess de pe Dealului, Baia de la Moara orășenească (Heidenmühle) acum a lui Johann Müller, cea de la Moara Preotului și baia din Piața Bastionului a lui Eduard Zimmermann.

În Cartea de Adrese (Adressbuch) de la 1904, situația se menține tot cam aceeași, noutăți apărând doar în privința proprietarilor. Astfel, Baia de pe Băii nr 10 aparține lui Luise Nagy von Farcsadi, Karl Spengler apare la baia de la fosta poartă a Ocnei/P-ța Bastionului, baia de la moara orășenească (Heidenmühle) lui Georg Serfözö, iar la baia de la Moara Preotului apare numele lui Lázár Csiszmás (Lazăr Cismaș?, n.n.). La 1910 apare și bazinul de la Moara lui Schreier, realizat prin grija Hermannstädter Elektrizitätswerke – Uzina Electrică.

Pe grupul facebook „Alt-Hermannstadt in Ansichtskarten, Fotos, Gemälden und Grafiken” apare la un moment dat o imagine de epocă, din anii 20, cu mai multă lume făcând baie, explicația fiind că acolo ar fi „ștrandul” de la Moara de Orz („Gerstenmühle”), situată undeva în Dumbrava. Nu am găsit detalii despre ea.

Dar lumea a evoluat, la fel ca mijloacele de distracție acvatică. Pentru că în perioada interbelică a avut loc o adevărată febro a construirii de ștranduri pe tot teritoriul României. Nici Sibiul nu a stat de o parte. În anii 30-40, în oraș, (sau la marginea lui) existau minimum trei locuri unde puteai face baie și sta la soare: Ștrandul, Școala de Înot și Moara lui Schreier, fără a pune la socoteală celelalte locuri improvizate.

Foto: Daniel BĂLŢAT/Tribuna (digitalizare ARCANUM)

În perioada comunistă interesul oficial pentru ștranduri a scăzut, unele au decăzut, altele au fost desființate pentru a se face loc la altceva (ca de exemplu Școala de înot). O dată cu schimbarea orientării comuniștilor de la rusism și internaționalism spre naționalism, tineretul a beneficiat de o atenție deosebită din partea PCR. Printre grijile oficiale era și crearea „celor mai bune condiții” pentru petrecerea timpului liber și dezvoltarea condiției fizice. Așa că ștrandurile au beneficiat (din nou) de o atenție specială. Cu toate acestea, Sibiul rămăsese doar cu două așezăminte de gen: ștrandul din Ștrand și noul ștrand „al tineretului” din Sub Arini. Un timp a mers și cel de la Schreyer, dar a decăzut iremediabil.

Anii 90 în materie de ștranduri, nu adus nimic nou, în afară de ceva îmbunătățiri logistice (printre care și re-apariția inevitabilului bar). Ba era ceva nou. Faptul că, treptat, ele devin o povară pentru instituțiile ce le dețin. Ștrandul Tineretului este privatizat și desființat, Ștrandul „mare” decade până la nefuncționalitate, iar ultimele urme de la Moara lui Schreyer dispar odată cu demolarea morii, în urma unui scandal comic.

Anul cultural 2007 găsește Sibiul fără vreun ștrand propriu în plină caniculă. Ulterior, Ștrandul din Ștrand reapare, privatizat sub numele de „Aqua Fun”, rămânând singurul rămas. Se mai amenajează ceva la lacul lui Binder, dar acolo problema este că nu avem de a face cu un ștrand în adevăratul sens al cuvântului. Acum e 2026 și suntem în situația „cultural europeană” a lui 2007: nu avem ștrand în oraș. Cum erau ștrandurile pe vremea când aveam așa ceva și cum era pe acolo? Vom vedea în cele ce urmează.

Foto: Dumitru CHISELIȚĂ

Baia de pe Băii, sau „scalda aeriană și de lumină” a domnului Gustav Heinz

Putem spune că pionierii ștrandurilor sibiene au fost „Baia” de pe str. Băii și Școala de Înot de pe strada… Școala de Înot. Strada Băii (Badgasse, în germană) vine de la această baie și a supraviețuit tuturor regimurilor care aveau pasiunea de a schimba nume de străzi.

Nu am date suficiente pentru a detalia prea mult istoria „băii” (de fapt un ștrand cu apă curgătoare, rece) de pe Băii, cea care a dat dealtfel și numele străzii. „Baia” era alimentată cu apă din pârâul/canalul Morilor cunoscut multă vreme ca „Fleischer” (Pârâul Măcelarilor), care străbătea Livada Măcelarilor (viitorul cartier Ștrand), trecea prin str. Gârlei (deci i-a dat numele), continua pe str. Tudor Arghezi, prin actualul parc Petöfi unde se văd încă urmele unui pod apoi, pe sub Șoseaua Alba Iulia, prin Aleea Filozofilor, paralel cu str. Dârstelor, prin Valea Mare, Plopilor, Vopsitorilor, Teclu (partial),.Traversa str. Abatorului și ajungea dincolo de calea ferată, în Lupeni, pentru a se re-vărsa în Cibin. Acest curs de apă, acum, nu mai există.

Ștrandul era numit, în epocă, „Erste Siebenbürgische Licht-Luft-Sport und Flussbadeanstalt„/ „prima baie transilvăneană de lumină, aer, sport și de râu” și se afla pe str. Băii la, atunci, nr. 10.„Baia” de pe Băii era proprietatea lui Gustav Heinz. Interesant este că în câteva dintre cărține de adrese ale orașului mai apare o baie, tot pe Băii, la nr. 8, în proprietatea Amaliei Wolff. La 1904, Amalia Wolff este „schimbată” cu Luise Nagy von Fascsadi.

O reclamă publicată în Foaia Poporului din 2 iunie 1904, prezenta locul ca „plăcutele băi de rîu din strada băilor (Badgasse) nr 10 prevăzute cu tot confortul„, proprietarul Heinz rugând „onoratul public„, de „a face us de acele„. În o altă știre, din 19 iulie 1908, ștrandul era denumit ca fiind prima scaldă ardeleană „de lumină, aeriană, de sport” cu băi de apă curgătoare. „Marea importanță sanitară a astor fel de scalde a fost discutată de autoritățile medicale în nenumărate broșuri despre „îngrijirea sănătății” și recomandate„, preciza proprietarul. Tot el anunța deschiderea unui restaurant „cu mâncări reci și beuturi escelente de tot soiul, pe lângă prețurile cele mai moderate„.

Foto: Foaia poporului (digitalizare ARCANUM)

În 1909, pe 30 mai, aceeași Foaia Poporului anunța deschiderea pentru sezonul de vară, a „scaldei aeriane și de lumină„. Aici avem și o descriere mai detaliată a „resortului”: „Așezământul cum să știe nu e o întreprindere de speculație, ci ca și scalda poporală, e umanitară. Are două despărțăminte pentru dame și domni, aranjate foarte frumos și comod, cu spaț și întocmiri de gimnastică și jocuri gimnastice, sport etc. cu cabine bine aranjate, cum și spațuri (spații, n.n.) de odihnă etc„. Locul era deschis pe tot timpul verii, între orele 6 (dimineața) și 8 seara. Prețurile erau „de tot mici„.

O ilustrație de epocă pe care nu o putem reproduce aici deoarece încă nu-i cunoaștem statutul legal, ne arată această „scaldă aeriană și de lumină”. Nu era un ștrand așa cum îl știm. Baia se făcea nu în bazin, ci într-un șir de cabine închise, amplasate de-a lungul pârâului. Locul băilor de soare era împărțit în două sectoare, unul pentru domni și celălalt pentru dame/doamne. Locul rezervat bărbaților era mai puțin cochet și mai mult practic. Un teren cu nisip pentru gimnastică și/sau plajă, cu aparatură rudimentară pentru sport din care am remarcat bare paralele, funii de cățărat și inele. Porțiunea rezervată „damelor” era asemănătoare dar ceva mai cochetă, având în plus un spațiu verde și canapele-șezlong cu umbrar.

Nu am mai găsit (cel puțin la această sesiune de căutări) cât a fost durata de viață a acestui așezământ, cert este că pe locul său a fost construit un sanatoriu privat, care a devenit ulterior și este și acum Secția de Boli Infecțioase Copii a Spitalului Clinic de Pediatrie. Nimic din ce este acum nu mai amintește de baia aceea de apă de râu, de aer și de soare a domnului Heinz, de le începutul secolului XX.

Școala de Înot de pe strada Școala de Înot

Destul de puțină lume știe că numele străzii Școala de Înot nu e pus degeaba așa (spre deosebire de alte nume de străzi), pentru că aici a funcționat o școală de înot. Ca și strada Băii, numele i-a supraviețuit indiferent de cine a fost la putere de-a lungul istoriei.

Școala de Înot a fost cred primul ștrand oficial al Sibiului, ea fiind înființată la 1829, când populația orașului număra 18.337 de persoane. Baia-școală era un, cum s-ar spune acum, obiectiv militar, pentru că aparținea de Regimentul 31 Infanetrie de Linie „Graf Leiningen von Westerburg”. Până la 1918, a fost cunoscută ca Școala de Înot militară Chesaro-Crăiască /K.u.K Militär-Schwimmschule“.

Școala era instalată conform regulii, pe pârâul/canalul care curgea paralel cu Trinkbachul, pe cursul actualei alei-pistă de biciclete. Traseul lui, după ce alimenta Școala de Înot, era de-a lungul străzii, apoi șerpuia între străzile Someșului și Calea Dumbrăvii și se unea apoi cu Trinkbachul cam pe unde acum e biblioteca universității.

Foto: Gazeta Sibiului (digitalizare ARCANUM)

A fost, (dacă nu e așa rog detalii) primul „ștrand” cu trambulină. Mai exact o schelă din lemn, de unde puteai sări de la diferite înălțimi. Cabinele de schimb erau adevărate opere de artă realizate din lemnărie, așa cum era moda perioadei. Apa (dacă mai era nevoie să spun) era rece.

Chiar dacă școala de înot era un obiectiv militar, de la un timp, contra unei taxe, primea și „civili”. Pe la finele secolului al XIX-lea și începutul sec. XX continua să fie cunoscut ca „Schwimmschule des k.u.k. 31. Infanterie-Regiments„. Un detaliu interesant, așa cum reiese din presa vremii, era faptul că la un moment dat (30 august 1881, conform ziarului de limbă germană „Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt”), exista un program special de două ore în care școala de înot era la dispoziția femeilor. „Începând cu data de 29 a acestei luni, școala militară locală de înot este deschisă și pentru doamne, după-amiaza, între orele 14:00 și 16:00„, titra publicația. La 22 mai 1884, „dacă vremea o va permite” avea loc deschiderea unui nou sezon de baie. O deschidere festivă, deoarece, timp de o oră, între 9 și 10 dimineața, fanfara Regimentului de Infanterie a susținut un recital de muzică. La 1892, deschiderea a fost pe 15 mai, iar recitalul de fanfară era prelungit cu o oră (de la 9 la 11).

De la armata austro-ungară, la armata română

După terminarea primului război mondial, școala militară de înot trece, de la defuncta armată austro-ungară, la armata română, mai exact proaspăt înființatul Regiment 90 infanterie. Se deschidea spre finele lunii mai sau la începutul lui iunie și se pomenește pentru prima oară de abonamente. Pe 27 mai 1921, Telegraful Român titra că „biletele de abonamente se pot scoate zilnic dela ora 9 până la ora 12 a. m. și dela ora 16 până la ora 19 la cassa școalei de înot„. Biletele normale, pentru neabonați, se procurau „totdeauna la intrarea în școala de înot la cassa școalei„.

La finele anilor ’30 apar informații și despre existența în incinta școlii de înot a unui bufet. Gazeta Sibiului din 14 mai 1939 publica un anunț de licitație prin care Regimentul 3 Grăniceresc Nr. 90 arenda „bufetul de la Școala de înnot pe sezonul 1939„. În unele referiri, locul apare cu denumirea modificată: „Ștrandul Școlii de Înot”, cu precizarea „de la stadionul A.N.E.F.„. (Asociația Națională de Educație Fizică, acum Stadionul Municipal). Se deschidea pe 15 iunie, păstrându-se și tradiția concertului de muzică militară.

În același an aflăm și despre noul administrator al bufetului din incintă: domnul Bucur Hâncu. Tot în 1939 aflăm că „baia de trupă” din incinta școlii, „ce de ani de zile este pusă în afară de funcțiune” se va desființa, urmând ca „locul baiei să fie umplut„.

La 16 iulie 1936 avem aici si un caz de moarte din pricina insolaţiei. Sublocotenentul A. Coltor, „a fost cuprins, din cauza temperaturii prea ridicate, de o slăbiciune fizică foarte accentuată, încât și-a pierdut cunoștința„. A fost transportat la Spitalul Militar, dar acolo nu a mai avut nimeni ce să ii facă și a decedat. Un alt caz a fost la ștrandul din Ștrand.

În sezonul 1940, „Baia Școalei de Înot” își întâmpină, începând cu duminică, 30 iunie, complet renovată, programul fiind zilnic, între orele 8 și 20. Se precizează că tarifele sunt „foarte modeste„. În 1941 au loc noi îmbunătățiri, ziarul Țara titrând că „s’au făcut importante reparațiuni„. Programul zilnic scade cu o oră, ştrandul închizându-se la ora 19. Oferta muzicală se diversifică și ea. Miercurea, sâmbătă și dumineca după amiaza ambianța era asigurată de orchestra de jazz a Regimentului 90 („jazzul regimentului„) iar joia și vinerea de întreaga fanfară. În premieră, „pentru a ține la curent publicul cu ultimile vești” Școala de înnot avea în dotare un aparat de radio. Prețul biletelor era „acelaș ca în anul trecut„, diferențiat între militari și civili. Astfel militarii plăteau pentru „una baie„, 15 lei, iar „particularii”, 20. Existau și abonamente („bilete permanente„), pentru care se făcea „o reducere importantă„. O ofertă suplimentară apare în ziarul Foaia Poporului. O relatare mai mult publicitară dinm care aflăm care este utilitatea unui ștrand în oraș: „Astăzi, de exemplu cu greu se mai poate cineva deplasa la băi sau munte după cum cu greu se poate pleca în străinătate pentru cură de băi sau pentru voiajuri de plăcere„. Totuși, ceva trebue să se găsească distractiv și sportiv în special pentru tineret și chiar pentru oamenii obișnuiți cu căutarea unul refugiu în timpul verii„. Dar se oferăd etalii şi despre Şcoala de Înot. O dată, privind renovarea: „radicale reparațiuni” la bazin, la filtrele de apă, la cabine șl la dușumea. În plus față de cele menționate până acum, apar și două mese de ping-pong. Bufetul este „bine asortat, unde vizitatorii găsesc în tot timpul aperitive și băuturi răcoritoare„. „Iată deci locul cel mal potrivit unde tineretul șl toată lumea sibiană își poate afla refugiul în zilele călduroase. – Sănătos, distractiv și ieftin„, concluzionează articolul. Trebuie să recunoaștem că totuși, pentru o țară aflată în război, oferta era foarte atractivă.

Foto: Dumitru CHISELIȚĂ

Primul (şi singurul) reportaj de la Şcoala de Înot

la 9 iulie 1941, tot în „Țara”, apare și primul reportaj de la „Baia Școalei de Înnot”. Apare ca fiind așezată „într’un splendid spațiu al Parcului Sub-Arini, lângă terenul de football A.N.E.F.„, unde oamenii „se bălăcesc în apă, ca rațele într’o dimineață cu soare„. Se fare referire la transformările „mari și frumoase” ale locului, la muzică, la emisiunile de știri de la radio (acordat pe lungimile de undă lungi, medii și scurte). Clientela ștrandului este, după cum spune autorul, „lume bună în special„, ofițeri și civili de toate vârstele, plus „o afluență mai pronunțată de tineret școlar și chiar funcționăresc„. Tarifele sunt aceleași pentru civili: 20 lei, militarii beneficiind de o reducere consistentă (doar era război): 5 lei.

în 1942, tarifele se modifică: 20 lei o baie pentru militari, studenți și elevi și 30 lei pentru civili. Aflăm și prețurile abonamentelor: 200 de lei un abonament lunar pentru militari, studenți și elevi, 300 lei abonament lunar pentru civili, 400 de lei abonament pe sezon pentru militari, studenți și elevi și 600 de lei pentru civili. Școala de înot a mai fost, în perioada sa de glorie, şi gazda unor competiții sportive, ma ales de polo.

Odată cu intensificarea războiului, informațiile despre Școala de Înot ori nu mai apar, ori sunt dificil de găsit. La fel și în perioada de după război, ștrandul de la școala de înot dispare complet din sursele consultate. O singură referire, în ziarul de stânga „România viitoare” mai aduce vorba despre o serată dansantă organizată pe 31 iulie 1948 de secția de natație a Asociației Sportive Muncitorești Sibiu (A.S.M.S.), fost Clubul Sportiv Muncitoresc Sibiu – Arsenal „în saloanele și terasa ștrandului „Școala de înnot„” unde se oferea și „un bogat și delicios bufet„. De aici aflăm și despre denumirea „nouă” a stadionului: „Emilian Angheliu” (fost comunist ilegalist).

De atunci, nicio informație publică palpabilă despre soarta locului, deși bănuim ce a fost. Un timp a funcționat, apoi locul a fost abandonat și a a rămas așa până la ștergerea sa de pe harta orașului.

Școala de înot a dispărut complet odată cu construirea, la începutul anilor ’80, a hotelului BTT/”Parc” și cu extinderea stadionului. Singurul lucru care a mai rămas contemporan cu vechea școală de înot este casa aceea galbenă, veche, de la nr. 32, cu un aer de loc abandonat, de la intrarea în Sub Arini. În rest, nimic și ceva amintiri vagi. (va urma)