Ca la români. Când e rece e rău, când e cald e tot rău sau cum e pe cod roșu

La multe categorii de oameni care pot fi definiți ca fiind „de o frumoasă vârstă” și chiar de vârste mai puțin frumoase, unul dintre subiectele de top ale discuțiilor din ultima vreme a fost Codul Roșu. Dacă dădeai pe Motorul de Căutare, în top search(es) apărea Codul Roșu. Dacă urcai în autobuz, tanti-urile pomeneau de Codul Roșu. Dacă stăteai de cald pe o bancă de sub un copac nedefrișat, oamenii vorbeau de Codul Roșu. La știri, în top sunt cele cu Codul Roșu. Ca în bancul acela vechi cu Ceaușescu, ți-e teamă să deschizi frigiderul sau să pornești mașina de spălat ca să nu te năpădească acel Cod(ul) Roșu.

Pot paria că vor sări destui comentaci profesioniști sau tineret-speranțe care să aducă argumentul acela suprem cu „da nu vezi ce cald e?”. Ba da, văd. Este cald ca în 2007. Sau ca în 2012. Sau ca în 2015. Sau ca în anul acela în care am dormit cel puţin două luni cu geamul deschis, de mă hăuiau motoarele de pe bulevard, că îmi venea să sun la Poliție să întreb cine câștiga cursele. Sau ca în anul acela în care îmi pica transpirația pe printul articolelor sau a trasului de pagină de ziar. Sau ca în anul acela, care o fi fost, când deja mă lua frigul la temperaturi mai mici de 24 de grade, că eram deja obișnuit cu 44 de grade. Îmi amintesc și de vara anului trecut, când a fost vară cam o lună și ceva, în rest amestecul acela enervant de nori și vânt rece, cu ploi ocazionale care și ele răceau climatul local. Sau de vara aia când s-a trecut de la 38 de grade direct la 12, la un final de iunie. Sau de luna aceea în care un ziar de succes a inventat codul negru de caniculă, ca să bage spaima în naivii de cititori. Și ajunge, deși mai am.

Pentru că, dacă ați remarcat asta, se vorbește nu atât de cât e de cald, ci de cât de colorat e codul. Și cu cât e mai viu colorat, cu atât panica sau plăcerea de a arăta că ești în panică e mai mare. Pe de o parte este și normal, la o populație bolnavă de confort, ca orice salt din limitele normalului asumat să genereze agitație și panică.

Iarna pe vremea asta, era altă panică atunci când apăreau codurile colorate pe ninsori, viscole, „fenomene extreme”, când venea Siberia pe Argeș în jos, când urlau reporterașii în direct fix ca să nu înțelegi nimic pentru că vâjâia vântul și la fața, și la spatele locului, când tanti-urile și nenii se plângeau că e foarte frig și că ce fain era vara pe caniculă, că era mai cald. Pentru că la noi, fiind România, e ca la români: când e rece e rău, când e cald e tot rău. Saa nu e rău, dar ne place să bocim.

Evident că acum, pe Codul Roșu cel Rău, s-au pornit climele prin magazine și alte spații închise. Adică dacă vrei să înțepenești în prag de la diferența de 20 de grade dintre „afară” și „înăuntru”, intră să iei ceva. Dacă vrei să auzi oameni care se plâng simultan, că e cald și că trebuie pornită clima și că de la climă îi doare capul și simt că răcesc, este sezonul ideal.

La fel de evident este că în locurile cu multă vegetație, temperatura este în limitele normalului, nu ca în locurile cu multe betoane, vitrine și asfalturi, chiar verzi (asfalturile). Și este ideal că pe o vreme ca asta s-au gândit să mai tundă pe la spațiul verde, ca nu cumva să fie protejat solul de căldură, ci ca să crape, ca să putem vorbi de schimbările climatice.

Hai să ne obișnuim cu chestia asta și să nu mai bocim atât, profitabil sau nu: când e vară, e cald. În ultima vreme e și mai cald mai ales pentru că am(adică ați, că eu/noi nu) contribuit la asta. În rest toate bune și evident, la vară cald.