Irina Vincze
În ultimele luni, am văzut tot mai multe știri despre adolescenți care aleg să își pună capăt vieții. Unele dintre ele ajung în presă. Altele rămân doar în cercuri mici, în școli, în grupuri de părinți sau în comunități care încearcă să înțeleagă cum a fost posibil.
De fiecare dată, reacțiile sunt aproape aceleași: șoc, neputință, întrebări și acel „nu părea că are probleme”.
Poate că una dintre cele mai periculoase idei pe care le avem despre adolescenți este că suferința lor trebuie să arate într-un anumit fel. Că depresia trebuie să fie vizibilă, că un copil care râde, merge la școală, postează pe Instagram sau iese cu prietenii nu poate fi într-o stare critică. În realitate, mulți adolescenți învață foarte devreme să funcționeze aparent normal în timp ce în interior se prăbușesc.
Iar asta nu mai este doar o problemă individuală sau de familie. Este o problemă socială, una globală.
Potrivit UNICEF și Organizației Mondiale a Sănătății, suicidul este una dintre principalele cauze de deces în rândul adolescenților între 15 și 19 ani. La nivel global, este a patra cauză de deces pentru această categorie de vârstă.
În România, discuția despre sănătatea mintală a adolescenților încă este timidă. UNICEF România estima că aproximativ 22.000 de copii și adolescenți trăiesc cu un diagnostic de boală mintală, iar numărul real este probabil mult mai mare, din cauza cazurilor nediagnosticate și a accesului limitat la servicii specializate.
Mai grav este că, de multe ori, intervenția apare foarte târziu. Când copilul nu mai poate merge la școală, când apare o tentativă, când părintele descoperă mesaje sau când profesorii observă că ceva este profund schimbat. Dar suferința emoțională nu începe atunci. Ea începe mult mai devreme.
Și poate că aici este una dintre cele mai importante întrebări pe care ar trebui să ni le punem: când mai observăm cu adevărat adolescenții din jurul nostru?
Pentru că generațiile actuale cresc într-o lume foarte diferită de cea în care am crescut noi. Noi aveam presiuni, frustrări și probleme, dar aveam și pauze reale de la ele. Noi ieșeam afară, dispăream ore întregi. Aveam comunități de cartier, prieteni care băteau la geam, seri fără telefoane și fără comparație permanentă. Astăzi, mulți adolescenți trăiesc aproape continuu sub presiunea imaginii, performanței și validării sociale.
Nu mai există aproape niciun spațiu de liniște psihică. Telefonul intră cu ei în cameră, în pat, în vacanță, în școală și în fiecare moment de vulnerabilitate. Compararea nu se mai termină când pleci din clasă, ea continuă permanent. Cine arată mai bine, cine are mai mulți bani. Cine merge în vacanțe. Cine este acceptat. Cine este exclus. Cine primește atenție și cine dispare social.
Iar adolescența este, oricum, o perioadă fragilă. Este vârsta la care identitatea încă se formează, emoțiile sunt intense, iar sentimentul de respingere poate căpăta proporții uriașe.
Desigur, nu există o singură cauză pentru suicid. Specialiștii vorbesc despre un cumul de factori: depresie, anxietate, bullying, izolare, traumă, abuz, presiune academică, conflicte familiale, lipsa sentimentului de apartenență, consum de substanțe sau pierderi emoționale importante.
Dar există și un lucru care apare constant în toate studiile internaționale: sentimentul de singurătate.
Mulți adolescenți nu simt că pot vorbi sincer fără să fie imediat corectați, minimalizați sau judecați. De multe ori, adulții intră direct în soluții înainte să ofere spațiu emoției. „Lasă că trece.” „Și noi am avut probleme.” „E doar o fază.” „Exagerezi.” „Ai tot ce îți trebuie.” Fără să ne dăm seama, uneori închidem exact ușa prin care copilul încerca să ceară ajutor.
Iar semnalele există aproape întotdeauna. Doar că nu arată mereu dramatic.
Retragerea bruscă, lipsa energiei, schimbări mari de comportament, izolarea, problemele de somn. Renunțarea la activități care înainte îi făceau plăcere, mesaje despre inutilitate, gol interior sau lipsă de sens. Uneori spun glume repetate despre moarte, autoironie dusă la extrem și chiar o liniște suspectă după o perioadă foarte grea.
Și poate că cel mai important lucru pe care îl spun psihologii și organizațiile de prevenție este acesta: întrebarea directă nu crește riscul, din contră.
Mulți părinți evită să întrebe un adolescent dacă are gânduri suicidare de teamă că „îi bagă ideea în cap”. Studiile arată exact opusul. Discuțiile deschise, calme și fără judecată pot salva vieți.
Dar aici apare și problema mare a României: cine intervine și unde?
În foarte multe școli, consilierii gestionează sute de copii. Profesorii sunt suprasolicitați și rareori pregătiți să recunoască semnele unei crize emoționale severe. Părinții sunt obosiți, anxioși, ocupați să supraviețuiască financiar și emoțional. Iar accesul la psihologi și psihiatri pentru copii este încă dificil pentru multe familii.
Cu toate acestea, alte țări au început să trateze problema ca pe o prioritate națională, nu doar medicală.
În Finlanda, Islanda sau Norvegia există programe naționale de prevenție, screening emoțional în școli, educație pentru sănătate mintală și intervenție comunitară timpurie.
Modelul islandez este poate unul dintre cele mai interesante. Islanda a investit masiv în sport, activități comunitare, relația dintre școală și familie, timp petrecut împreună și crearea unor contexte sociale sănătoase pentru adolescenți. Nu au tratat problema doar medical. Au tratat-o comunitar.
În multe țări europene, școlile au început să introducă programe de alfabetizare emoțională și screening psihologic preventiv, tocmai pentru că adolescenții rar cer singuri ajutor.
Poate că și noi ar trebui să înțelegem că prevenția nu începe în cabinetul psihologului, începe mult mai devreme.
Începe într-o familie în care copilul are voie să spună „nu sunt bine” fără să simtă rușine, într-o școală în care profesorul știe să observe schimbările mari de comportament sau într-o societate care nu mai confundă sensibilitatea cu slăbiciunea.
Nu putem controla tot ce trăiesc adolescenții. Nu îi putem proteja de orice suferință. Dar putem face un lucru esențial: să nu îi lăsăm singuri în ea.
Pentru că, de multe ori, între un adolescent care cere ajutor și unul care renunță nu stă o diferență uriașă. Uneori stă doar un adult care observă la timp.
Articol publicat în ediția print din 4 iunie 2026 în suplimentul Tribuna Financiară
Vlad IGNAT
ADVERTORIAL
Vlad IGNAT
Vlad IGNAT
Vlad IGNAT
Vlad IGNAT
Nekta Ioana DEDU
Vlad IGNAT
Vlad IGNAT
Tanti, nu dispar, ci mor. Acesta este rezultatatul secularizării impuse de societatea pe care o aplauzi direct și indirect.