La mare în vremea comunismului sau cum îţi luai tu mica porţie anuală de „occident” (II). Mâncare, plajă, distracţie

Pare (şi este!) greu de înţeles, cum adică, deşi cu lipsuri mai mari şi confort mult mai redus decât acum, oamenii erau mulţumiţi de faptul că sunt la mare şi nu erau ca acum, nemulţumiţi profesionişti. Explicaţia era simplă.

Oamenii erau cumva mai duri decât acum. Aveau puţin şi se mulţumeau cu puţin pentru că ştiau că nu au de unde mai mult. Ţineau la tăvăleală, că majoritatea erau muncitori care băgau 8 ore în fabrici după care se apucau, proaspeţi, de altă meserie, cea de agricultor, meşteritor sau grădinar. Ca şi în restul vieţii cotidiene de atunci, pretenţiile erau mult mai mici, dar veselia şi buna dispoziţie erau la un nivel mult mai ridicat faţă de acum, tocmai că, sărac fiind şi în regim ostil fiind, îţi făceai singur libertatea. Apoi era bucuria de a evada în alt loc decât „acasa” aia a ta unde stăteai majoritatea anului sau „la bătrâni la ţară”, unde concediul era de fapt tot muncă. Exista şi fiţă, ce-i drept, dar era clar delimitată social şi ţie nu îţi păsa de ea că nu pentru asta ai venit la mare. Mai era şi bucuria de a fi în acel loc, greu de înţeles acum.

Referitor la cazare, era evident că ONT e deasupra Sindicatelor. Una erau „căsuţele” de la Brateş-Greaca din Venus, cu două paturi, masă şi chiuvetă, cu wc-ul şi baie pe alee şi alta o cameră de hotel cât de amărâtă, cu masă, fotolii, pat familial, wc şi duş. Oricum în zonele „de săraci” era mult mai linişte faţă de un hotel unde se trânteau uşile de voie iar cameristele urlau pe holuri. Erau nelipsiţi, ca şi acum, „agenţii” care îţi scuturau cheia sub nas de cum coborai din tren: „Cazare ieftină domnuuuu!”. Dar dacă te uitai la feţele lor, puteai calcula coeficientul de risc al unei cazări ieftine. Mai exista versiunea de cazare „camping” în cort, ca la „Zodiac”-ul de la Neptun şi cea „pe cont propriu” a vamaioţilor şi doimaiiştilor, la casa lui nenea X sau tanti Y care aveau o mini pensiune ilegală şi cazau la vrac intelectuali care nu voiau să se amestece cu „proletarii” şi „păşuniştii”.

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

Existau şi oferte pentru tovarăşi. Vile superbe cu grădină şi încălzire, hoteluri cu regim special din seria „hotelul partidului” (comuniştii sibieni aveau hotelul lor, la frontiera dintre Neptun şi Olimp, numit, coincidenţă sau nu, „Sibiu”. Dar acolo era altă lume. O lume care se perpetuează şi acum, locurile-locuinţele „de protocol” fiind aceleaşi şi în aceleaşi locuri ca pe vremea lui Ceauşescu deşi nu ştiu cât de frecventate mai sunt, politicienii noştri alegând alte destinaţii decât amărâtul ăla de Neptun.

All-inclusive-ul de atunci era ceva total opus celui de acum

Dar cum te descurcai cu mâncarea? Ei, aici e o chestie care poate genera un nou conflict între nostalgici şi actualnici (sau care o fi opusul lui „nostalgici”). Era sigur că nu mureai de foame. Dar nici nu „aveai de toate”. Ca şi cazarea, mâncarea era de mai multe categorii, în funcţie de provenienţa ta. Aşa cum am spus, cazarea era la pachet cu mâncarea „all inclusive”, trei mese pe zi, mic dejun, prânz şi cină. Cine îşi permitea şi avea bani de spart, putea mânca la restaurant, dar erau puţini care preferau varianta asta. Mai erau mâncători din traistă, de obicei dintre aceia care veneau pe cont propriu.

Cum era treaba? Păi era aşa. Unde te cazai, acolo şi mâncai. Fiecare hotel sau complex de căsuţe avea restaurantul său. Mai exact cantina-restaurant. Că aia era treaba cu all-inclusive: era de cantină. Trei mese pe zi, meniu fix, ore fixe de servire, cine le rata, la revedere calule, rămânea nemâncat. Şi tot ca la cantină, cum te cazai, te trimitea de la recepţie cu nu ştiu ce documente pentru a primi cartelele de mâncare. Fix ca la cantina întreprinderii. Clădirea restaurantului-cantină era una standardizată pentru tot litoralul. Spaţiul de servire a mesei era tăiat la jumătate de un paravan sau alte amenajări interioare. Pentru că aici erau două categorii de turişti: cei de ONT şi inferiorii de la UGSR. Deci două categorii de servire, două categorii de mâncare două categorii de decor. Dacă la ONT erau servit la masă, la „sindicate” erai servit fix ca la cantină: „împinge tava” dar fără să alegi. La masă aveai şansa să primeşti din partea casei, o sticlă/cană de 1l cu apă. Nu ştiu dacă la „onetişti” le dădea minerală, dar aici apa era fix apă de la robinet. „Tap water”, cum spun americanii. Zgomotul ambiental era de tabără de refugiaţi: vociferări în toate subdialectele ţării, „pă”-uri, „şâ”-uri, „nye”-uri, zgomot de veselă şi tacâmuri plus nelipsitul copil care plângea din motive… din orice motive. Aspectul pozitiv este că atunci era ceva mai multă disciplină la sala de mese şi nu se făceau campionate de alergări pentru copiii părinţilor lor, care erau şi ei, chiar dacă fără mastere şi faculte la pe bani, ceva mai cizelaţi în public.

Dacă nu mă înşel, exista, la aceste cantine, că totuşi erau cantine şi varianta de a-ţi comanda un mic, un cotlet sau un cârnat cu ceva bere. Dar asta era cu banii jos, că nu intra în meniu.

Ce „serveai” atunci

Am zis meniu. Ştiu că mulţi îşi amintesc din sejururile lor de aici sau de la Grecia sau de oriunde, doar meniul, că de aia merg în vacanţă, să mănânce în alt loc decât acasă. Cu gândul la ei, oferim o mostră de „ce se mânca” atunci pe litoral.

Micul dejun era exclusiv compus din hrană rece. Puţin unt, puţin gem, un triunghi de brânză topită, de ceai nu mai sunt sigur dacă da sau nu. Dejunul era ori delicios, ori de-aiurea, ori combinat. Era delicios când aveai o ciorbă de peşte cu peşte (şi cu oase de peşte, dar erai atent), sau o ciorbă cu de toate, sau un borş sau una de fasole de la mama ei. Era nedelicios când la ciorba de pui aveai bucăţi de oase de pui în loc de bucăţi de carne de pui, de făceai pe arheologul la masă. Era delicios felul doi cu acele pârjoale moldoveneşti complet diferite de chiftelele de la mama de acasă, cu tocana de vită su porc cu piure sau orice din seria tocătură cu garnitură. Nu era delicios pilaful despre care nimeni nu garanta că e din orez, nu din arpacaş sau macaroanele cu sos lichid ori brânză cu vechime pe care doar stagiul militar te învăţa că şi ele sunt, mâncare la o adică.

Felul trei – că exista şi aşa ceva – era ori neutrele bucte cu gem (în definitiv gustoase) ori delicioasa (serios, era delicioasă) îngheţată „Polar” la ambalaj, de vanilie sau cacao, îmbrăcată în ciocolată, pe care o puteai lăsa într-un pahar la topit şi consuma pe post de cocktail rece non-alcoolic.

Cina? Se tăia felul I şi III de la dejun şi aveai cina. Pâinea era la felie, în coşuri metalice sau plastic, mult mai bună decât chiflele „aeriene” (adică mai mult aer decât pâine) ce ţi se servesc acum.

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

Cum am spus, mai exista posibilitatea, dacă meniul ori nu îţi satisfăcea pretenţiile, ori era prea nemâncabil (ce vrei, erai la „sindicat”, poate la „onete” era mai altceva), să mănânci la unele dintre multele restaurante sau grădini de vară din staţiune. Acolo era altă poveste, aveani meniu pe alese preţuri conforme, bere locală sau chiar străină (a se citi poloneză – Zywiec, Okocim, că Tuborg era doar la shop) care nu avea spumă de la Dero, sau lucruri depre care în oraşul tău uitaseşi că mai există şi le aflai doar din amintirile bătrânilor: cotlet fără oase, grătare, mici mari, muştar fără jumătate apă. Plus de asta era imposibil să nu ai şi muzică. Indiferent de categoria localului, de la cel mai „de-al nostru” până la fiţa fiţelor pentru „oaspeţii de peste hotare” care au dat Ibiza pe Venus şi Caraibele pe Jupiter. Era muzică. Muzică reală, cu instrumentişti şi vocalişti. De la terasa „populară”, unde venea toată lumea la un mic şi o bere gen „Pelicanul” din Saturn, unde presta o formaţie satisfăcătoare care oferea un amestec de populare, muzică uşoară autohtonă şi ceva succese internaţionale traduse sau nu în româneşte, la grădinile de vară dedicate, cu cârlig la străini, cum era „Calul Bălan” din Neptun sau „Cătun” din Venus-Cap Aurora, cu program dedicat unde riscai să te întâlneşti cu nuzicieni de-i ştiai doar din poze şi de la televizor. De exemplu, pe la debutul anilor ’80, la mai sus menţionatul „Cătun”, unde rareori prindeai masă liberă şi unde nu era o mirare să vezi câteva zeci de ne-consumatori, cu locuri „în picioare” care veneau doar să se uite, presta cu hărnicie Ansamblul Folcloric „Timişul”, cu Mariana Drăghicescu pe post de superstar. La final băgau o „Periniţă”, ca să pupe şi oaspeţii de peste hotare ceva fresh autohton, în ciuda frumoasei lor vârste. „Periniţa” trecea, orchestral vorbind, de la „Timişul” la trupa… „Compact” (chiar ei!) care continuau programul cu muzică soul şi country, acompaniindu-l pe… Gil Dobrică. Normal că merita să-ţi petreci seara acolo, chiar şi la categoria „ia de te uită”. Oricum, la terasele de succes se stătea la coadă pentru un loc la masă. Dar nimeni nu se grăbea. Era concediu.

Pentru chestii rapide, erau şi chioşcurile cu terasă. Chestii rapide adică o bere, o plăcintă, un suc, un Pepsi. Pepsiul era 5 lei şi avea marele merit că se găsea. Era mai ieftin decât sucul chinezesc de ananas care era 9 lei. Berea era la sticlă deci nu era „falsificată” cu apă şi detergenţi.

O plajă cu deschidere la mare

Plaja. Pentru că de fapt ea era scopul principal al concediului tău: să faci plajă şi să faci baie în mare. Plaja era cu totul altceva decât ceea ce acum se pretinde a fi plajă. În primul rând, de pe plajă puteai vedea marea. Marea, nu o pădure de umbreluţe cu reclame şi de şezlonguri din plastic, aşezate ca paturile dintr-un spital de campanie. Apoi, nu plăteai niciun leu ca să stai la plajă, neexistând afacerea plajelor „private”. Paradoxal, lumea se descurca şi fără facilităţile acestea ale supercivilizaţiei: găsea o umbrelă de terasă pe care o înfigea în nisip şi aşa avea umbră. Sau îşi mai făceau unii câte un „cort” din patru beţe înfipte în nisip cu un cearceaf deasupra şi gata, aveai umbră.

Acum hai să demolăm un mit, cel al litoralului de atunci, „fără graşi, burtoşi şi fără tatuaţi”. OK, era fără tatuaţi pentru că moda asta a apărut mult mai târziu. Dar referitor la burţi şi alte aspecte obeze, credeţi-mă că aveam destui reprezentanţi şi reprezentante. Vezi filmele care tratează zona litoralului, mai ales „BD la munte şi la mare”, unde peisajul e foarte puţin prelucrat să arate bine. OK, comentariile acestea apar de regulă când postează cineva câte o vedere de atunci, dar vederea era totuşi, o reclamă Nu puteai pune aspecte necorespunzătoare într-o reclamă.

Plaja era cel mai înghesuit loc dintr-o staţiune. Adică ce vedeţi acum pe o plajă şi ziceţi că e lume pe ea, este nimic. De cum coborai de pe faleză, era om lângă om. Ca să ştii unde ai locul, trebuia să alegi un reper, şi acela relativ: un stâlp, un dig, un coş de gunoi. Şi să-ţi ţii copiii în frâu. Că de se depărtau cu câţiva metri de cearceaful reşedinţă, pierduţi erau. O chestie frecventă, că de la megafoanele de pe plajă care transmiteau „Radio Vacanţa” se mai auzeau anunţuri de genul „cine a pierdut un băieţel/o fetiţă în vîrstă de (…) ani este rugat să se prezinte la…”

În larg, o vedetă de patrulare te supraveghea să nu îţi vină idei de emigrare înot sau cu barca. Din foişoarele specifice, grănicerii vedeau şi ei de binele tău, clătindu-şi retina benoclându-se (cu binoclul din dotare) la dame în bikini.

Vânzători ambulanţi erau şi atunci: gogoşi, „porumbelul de la mare face bine la bronzare”, piatră ponce, melci scoici, fotograf ambulant color căruia îi dădeai banii înainte iar apoi te căuta a doua zi să-ţi dea pozele, „studioul foto” cu corabia, palmierul sau barca cu pânze şi costumele de marinar pentru toate măsurile pentru o „amintire de la…” pe care să o ai sau să o trimiţi celor de acasă. Chioşcurile cu răcoritoare/bere existau, mult mai amenajate şi mai robuste decât cele de acum. Toate se consumau acolo, nu vedeai (ca acum) tot felul de cărători de găleţi frigorifice care să se hidrateze fix cu soarele-n cap.

De fapt şi atunci, plaja era împărţită. În două: partea pentru toată lumea şi „rezervaţia” de nudişti. „La nudişti” înflorea şi comerţul neoficial cu produse „de import”: săpunuri, spray-uri, radiocasetofoane, haine, alte cosmetice, bijuterii, acestea aduse în special graţie celor mai specialişti comercianţi de pe litoralul Mării Negre, turiştii din Polonia. Probabil era şi o combinaţie între ei şi miliţie, că nu am auzit de vreo razie în zonă.

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

Distracţii de sezon

Asta era ziua. Seara, plimbarea o făceai prin staţiune, să te minunezi de ce nu aveai acasă: turişti străini cu aparate compacte Kodak sau Minolta, blonzi şi blonde natural de prin ţările germane sau slave, magazine cu produse, restaurante cu mâncare, bere fără obligatoriul peşte pe post de completare, firme luminoase, străzi şi alei luminate, trăsuri pentru plimbări agale la şosea, dublu-biciclete, baruri de noapte cu program artistic, în fine o atmosferă relaxantă cu oameni veniţi să se relaxeze. Era şi câte un complex comercial, de unde puteai să-ţi iei cele trebuincioase sezonului, de la costume de baie la ochelari de soare, colaci de salvare cu raţă sau căluţ şi mingi de plajă chinezeşti. Sau chiar câte un disc de muzică pe care la tine îl găseai doar „pe sub mână”. Cei mai pasionaţi aveau iar ceva ce la ei în localitate era rar spre deloc: sălile de jocuri mecanice: Fiecare staţiune avea aşa ceva ori la un hotel mai de fiţă. În Venus era la Vulturul, la Aurora era la un hotel cu nume de piatră preţioasă, la Jupiter era un complex special „în centru”, lângă oficiul PTTR. Cinefilii aveau la dispoziţie teatrele şi grădinile de vară din staţiuni, ca să poată vedea filme pe care le aveau şi la ei acasă, dar nu le băgau în seamă. Dar numai aici aveai şansa să vezi, de exemplu, seria cu Haiducii subtitrată în engleză. Condiţiile erau destul de precare, calitativ vorbind. O dată, ţânţarii care erau berechet dar puteai să-i combaţi fumând. Apoi era nelipsitele grupuri de experţi în cinematografie care îţi băgau spoilere la greu că „iar acum vine ăştia, să bat şi uite cum îi dă ăla la picioare în gură, maaaaaamă!”. Dacă nu erau ei era superfamilia cu copii care întrebau din minut în minut ce face nenea ăla pe ecran, ce-i face la tanti, de ce îl împuşcă, ce scrie acolo, sau voia acasă.

Tot la teatrele de vară puteai participa ca spectator la faimoasele şuşanele. Şuşanea era un spectacol mare, cu de toate: populară cu Irina Loghin sau Ion Dolănescu, uşoară cu oricine din muzica uşoară sau ceva trupe de soft rock. Momente vesele cu Jean Constantin şi/sau Johnny Dimitriu ori imitaţii de celebrităţi cu Cristian Popescu. Succesul era garantat tocmai din cauza lui „cu de toate” acela. În perioada sa de aur, venea pe litoral şi cenaclul „Flacăra” unde era rupere. Amatorii de sport mai avea ocazia să se înteracă la „bowling” care diferea complet de popicele de la bufetul de lângă universalul sătesc, dar deliciul deliciilor era minigolful. Era fascinant în primul rând din cauza aspectului: un feld e teren-parc cu destule adică peste zece) piste, fiecare cu obstacolele ei specifice, mai simple sau mai complexe, iluminate în aşa fel încât dădeau locului un aspect aparte. Puţini mergeau să joace după reguli, majoritatea veneai aici mai mult să se simtă bine în decor. Mai erau discotecile, de regulă pline, cu muzica dată tare de se auzea de afară, dar care nu deranja pe nimeni pentru că muzica era excelentă, iar est-germanii făceau o atmosferă superbă. Plus că muzica era mai nouă decât la tine în oraş. Prin anii 80, erau la modă şi videodiscotecile care pe timp de zi, se transformau în videoteci. Filme erau de oricare, de la cele cu karate de-ale lui Chuck Norris sau Bruce Lee & sosiile lui ulterioare, la soft horroruri gen American Werewolf sau comedii titrate de pierdeai peste 60% (aşa la ochi) din ideea filmului, cu aceeaşi voce a Irinei Nistor.

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

Cert este că atunci lumea ştia să se distreze mai bine decât acum, unde distracţia e un fel de furie de a recupera ce ai ratat cu zilele petrecute la lucrul ăla monoton de la birou amestecată cu multă fiţă şi gaze. Atunci, sărac-sărac, dar ştiai cum să faci să te simţi bine. De aceea poate unii pricep mai greu cum de, la un confort destul de relativ, la o ofertă destul de săracă, atunci lumea se simţea bine, nu se ofensa din orice, iar mersul la mare nu dădea impresia de obligaţie de serviciu familial. Poate şi de aceea, „marea” de atunci nu se compară cu cea de acum. Nici ca durata sejurului, nici ca preţuri, nici ca ofertă, îmbuibare sau chiar ca peisaj. Pentru că şi lumea era mai săracă şi prin asta, mult mai trăitoare şi uşor de bucurat. Pentru că la mare, în vremea comunismului îţi luai şi tu mica porţie anuală de „occident” sau măcar de altceva decât ce aveai acasă.