La mare în vremea comunismului sau cum îţi luai mica porţie de occident (I)

E acum o modă ca tot ce este cu referire la ce era „înainte”, adică în vremea regimului comunist, să fie clasat (cât se poate de comunist) ca „nostalţie ceauşistă” şi „propagandă”. Culmea, propaganda aceasta o fac nişte propagandiştii la fel de comunişti în manifestări şi exprimare. De aceea, un demers de genul „cum era înainte în concediu la mare” riscă şi el, dacă nu menţionezi neapărat despre cum au murit ai tăi de sete şi de foame şi mai ales că nu aveau nici măcar net să fii clasificat ca nostalgic ceauşist şi vector duşman care propagă războiul hibrid, care subminează cea mai luminoasă şi cea mai prosperă epocă a istoriei României. Ei bine, ne asumăm riscul şi vom spune cum era pe vremuri la mare. Cu bune şi relele. Pentru că, surpriză, nu totul era 100% alb şi nici 100% negru.

Un „sejur” de 12 zile şi trei opţiuni

Spun din start că, atunci, un „sejur” la mare era de 12 zile. Aproape două săptămâni. Nu cinci, nu şase. Deci stăteai, aveai şansa să te umpli pentru un an de tot ce avea marea şi litoralul mai frumos, nu ca acum când nici nu te acomodezi bine, că trebuie să pleci. Ca ofertă, aveai cazare „all inclusive”, cu trei mese pe zi, voiai sau nu. Erau trei căi de a ajunge la mare. Ori cu „bilet” cumpărat prin unica agenţie de turism a României socialiste, Oficiul Naţional de Turism, o moştenire din vremea regatului dar tunată la modul socialist şi prin organizaţiile social politice de sub umbrela partidului comunist, în special Uniunea Generală a Sindicatelor din România – UGSR. Alţi „dealeri” de sejururi la mare, în special colective, erau Uniunea Tineretului Comunist (prin BTT – Biroul de Turism pentru Tineret), Uniunea Asociaţiilor Studenţilor Comunişti – UASCR, Consiliul Naţional al Organizaţiei Pionierilor („biletele” pentru tabăra de la Năvodari), sau Uniunea Naţională a Cooperativelor Agricole de Producţie. Care aveau obligaţia se a se ocupa permanent de „organizarea, dezvoltarea şi diversificarea acţiunilor turistice de masă”.

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

Prin ONT era mai scump dar era mai simplu şi mai sigur. Mergeai la agenţie (la Sibiu era în Blocul „Prima Ardeleană”, la parter, înspre str Cetăţii), dădeai banul, mergeai în concediu. Prin sindicate treaba era era mai cu loterie pentru că tu, ca să zicem simplu muncitor, te alegeai de regulă cu nimic deoarece „biletele” (aşa le spunea) erau deja arvunite pe linie ierarhică, pe linie de partid, pe linie de pile şi prietenii iar pentru tine se mai găsea o vacanţă în noiembrie pe la o staţiune cu nume interesant şi să te descurci cum poţi.

Mai era opţiunea, mult mai costisitoare, „pe cont propriu”, la modă mai ales printre intelectualii şi boemii cu fiţe de elitiştii care nu voiau să se amestece cu restul populaţiei şi o ardeau pe la care particulare prin Costineşti (pe când era doar un sat de pescari), pe la 2 Mai sau Vama Veche.

Oricum, dacă „prindeai” marea, era un prilej de sărbătoare şi de bucurie pentru toată familia, o bucurie greu de înţeles în societatea îmbuibată de acum.

Trenul făcea legea

Cum ajungeai? Dacă nu erai fericitul posesor al unei maşini ca să o hămăleşti pe drumurile patriei şi pe unica autostradă Bucureşti-Piteşti, sau un super-tovarăş care să îşi permită 200 de lei cu avionul de la Sibiu la Bucureşti apoi de la Bucureşti la Constanţa, luai trenul, ca tot omul. Bilete? De lw Agenţia de Voiaj CFR (unde e acum Super Mamma pe centru) ori, la întoarcere, de la agenţiile de voiaj din fiecare staţiune)

Din Sibiu, cea mai favorabilă variantă era să iei acceleratul 224 (sau 226?)/848, actualmente InterRegio de noapte IR-N 1922 de la Arad, care ajungea pe la 12 fără un sfert la Sibiu şi te ducea, întins şi fără să schimbi în Braşov sau Bucureşti, direct la Constanţa-Mangalia. Făcea cam şapte ore dacă nu erau probleme. Şi nu îţi creştea barba ca acum până ajungeai la Braşov. Mai exista o variantă cu vagoane din Sibiu care se alipeau în Copşa de un accelerat. Cu tren direct nu riscai să pierzi trenuri din cauză de întârzieri, iar după o noapte de mers comod, ajungeai la destinaţie destul de OK.

Litoralul, un fel de evadare într-un fals occident

„La Mare”, pentru majoritatea românilor de atunci, însemna o evadare într-un fel de Occident unde multe lucruri erau diferite de ceea ce aveai în cotidianul de acasă. Fugeai din oraşul gri, întunecat, cu fabrici, distracţii puţine şi drămuite, cu magazine în care la un moment dat, „n-avem” era cea mai des de găsit marfă, într-un loc care nici nu părea că face parte din România ce o ştiai. Plaja plină de oameni unde, toată ziua, megafoanele redau muzică străină la modă, de la Radio „Vacanţa” post special pentru Litoral, care emitea şi în engleză. Restaurante cum nu aveai la tine acasă, cu meniu ca lumea, băuturi care nu erau doar bitter, rom şi vodcă cu sirop, beri cu alte etichete decât cele ce le ştiai, chiar străine (adică poloneze).

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

Seara era şi mai şocant pentru tine, pentru că aici nu se făcea economie de curent. Treceai de la strada „natală” unde îţi băgai degetele în ochi la iluminat ambiental multicolor, firme luminoase la hoteluri şi grădini de vară. Mai aveai, la tot pasul, muzică reală (adică cu orchestră sau trupă) şi discoteci care nu închideau la ora 22. Litoralul era cu totul altceva decât ce e acum. Era pe listele agenţiilor de turism străine (TUI, GUT Reisen) iar ei, străinii beneficiau de un regim special. Aveau hoteluri dedicate („ăsta e hotelul străinilor”, auzeam deseori) la Neptun, Olimp, Jupiter şi Cap Aurora, restaurante dedicate sau cu prioritate (vezi „Calul Bălan” din Neptun sau „Cătun” din Venus, magazine dedicate-odioasele „Shop”-uri Comturist din hoteluri şi chiar chioşcuri „Shop” în staţiuni,

Plus oferte de distracţie mult mai dese, filme la grădinile de vară, spectacole „cu de toate” organizate de ARIA pentru ca să mai facă artiştii un ban în sezon, concerte de trupe de rock sau chiar Cenaclurile Flacăra (care a „rupt tot” la Eforie Nord). Să nu uităm aici de existenţa barurilor de noapte, dispărute de mult timp din peisajul cotidian al restului ţării, gen „Paradis” din Jupiter sau „Calypso” din Venus.

Şi mai era şi altceva ce diferea de peisajul tău cotidian de acasă: locurile de pe plajă rezervate nudiştilor, cu găuri în gardul care proteja teritoriul şi cu inevitabilii băieţi şi bărbaţi care îşi mai clăteau retina privind înăuntru.

Şi mai era ceva. Aspectul îngrijit al staţiunilor. Curate, fără gunoaie, mai ales în zonele „cu străini”, spaţii verzi generoase, ceea ce acum nu mai vezi la noi pe litoral.

Foto: Dumitru CHISELIŢĂ

Dar în acest superb surogat de occident aveai şi câteva lovituri care te trezeau la realitate. Foişoarele de grăniceri amplasate fix pe plajă, spre deliciul soldaţilor din post care mai vedeau şi o femeie în bikini pe post de „misiune de luptă”; nava de patrulare care era acostată în larg (acum sunt acostate pe uscat, pe la intersecţiile din Constanţa) să nu cumva să evadezi înot din „cea mai bună şi mai dreaptă dintre orînduiri”. Sau interdicţia de a te mai plimba pe plajă după ora 20, spusă politicos-autoritar de către grănicerul cu PM în spate. Sau zona specială/interzisă de la Neptun, cu vila lui Ceauşescu şi complexele de vile pentru ştăbimea comunistă. Păzite de securişti în civil, care ca să nu bată la ochi, purtau costum.

Cazarea: fiecăruia după posibilităţi

Pretenţiile celor de atunci erau mult mai scăzute decât fiţele celor de acum. Cel mai important lucru era să ai unde dormi, să te speli şi să mergi la WC. Deci şi condiţiile de cazare erau mai puţin pretenţioase, ca dealtfel şi preţurile. Iar când te gândeşti că la multe hoteluri de pe Litoral au crescut doar preţurile iar condiţiile au rămas cam tot alea, deja devine amuzant să mai faci comparaţii. Neexistând stele pe atunci, gradul de confort era numerotat: de la zero la trei sau patru, invers proporţional cu… gradul de confort. Deci „Confort 2” nu însemna „două stele”, ci trei. La fel, confortul „0” era culmea culmilor. Sistemul de cazare era unul interesant. Prin anii ’70 de exemplu, prin Sindicat, nu ştiai exact unde te vei caza ci erai luat aşa, la general. Să zicem că aveai o cameră la o vilă în Eforie. Sună acum foarte atractiv, dar realitatea era alta. Tu, proaspăt venit de pe drum, fresh vorba aia, trebuia să mergi la oficiul de cazare al staţiunii cu biletul în dinţi şi familia după tine, ca să fii repartizat undeva. Imaginează-ţi o coadă de oameni cu valize plus anexele familiale care aşteptau cuminţi, o oră-două ca să afle unde vor dormi la noapte. După aşteptarea aceea, orice considerai că e OK, şi în mod sigur erai mulţumit că nu dormi în gară, într-o barcă Salvamar sau pe o bancă pe faleză.

Cazarea la „vilă” nu era aşa cum sună. Vila aceea era de fapt o locuinţă fostă burghezo-moşierească naţionalizată cu fiecare cameră transformată în spaţiu de cazare. Te despărţea doar o uşă de altă cameră, unde era cazată altă familie. Baia era comună, trebuia să baţi în uşă ca să nu dai peste colegul care se relaxa pe budă la acel moment. Dar nimeni nu făcea caz din asta. Locuri de parcare în schimb erau berechet pentru că erau maşini puţine. Locuri de joacă pentru copii era parcul, plaja, strada şi curtea. Wi-fi nu era nevoie, oamenii comunicau în mod normal.

Evident că ONT era deasupra Sindicatelor şi în materie de cazare. Una erau „căsuţele” de la Brateş-Greaca din Venus, cu două paturi, o masă şi o chiuvetă şi cu wc-ul & baia pe alee şi alta o cameră de hotel cât de amărâtă, cu masă, fotolii, pat familial wc şi duş. Oricum în zonele „de săraci” era mult mai linişte faţă de un hotel unde se trântesu uşile de voie, cameristele urlau pe hol şi mai riscai, dacă ajungeai la un hotel mai fiţos, să apară o serie de turişti din Suedia şi să fii evacuat cine ştie pe unde, fără comentarii.

Evident că erau nelipsiţi, ca şi acum, agenţii de PR care îţi scuturau cheia sub nas de cum coborai din tren. „Cazare ieftină domnuuuu!”. Dar dacă te uitai la feţele lor, puteai calcula coeficientul de risc.

Mai exista versiunea „camping” în cort, ca „Zodiac”-ul de la Neptun şi cea „pe cont propriu” a vamaioţilor şi doimaiiştilor, la casa lui nenea X sau tanti Y care aveau o mini pensiune ilegală şi caza la vrac intelectuali care nu voiau să se amestece cu „proletarii” şi „păşuniştii”.

Existau şi oferte pentru tovarăşi. Vile superbe cu grădină şi încălzire, hoteluri cu regim special din seria „hotelul partidului” (comuniştii de la noi aveau hotelul lor, la frontiera dintre Neptun şi Olimp, numit, coincidenţă sau nu, „Sibiu”. Dar acolo era altă lume. O lume care se perpetuează şi acum, locurile-locuinţele „de protocol” fiind aceleaşi şi în aceleaşi locuri ca pe vremea lui Ceauşescu deşi nu ştiu cât de frecventate mai sunt, politicienii noştri alegând alte destinaţiid ecât amărâtul ăla de Neptun. (va urma)