Alexandru Găvozdea, arhitect
Alexandru Găvozdea, arhitect și urbanist cu biroul în inima Sibiului, nu doar desenează pe hârtie, ci gândește orașul în straturi, ca pe o secțiune arheologică vie. Într-o discuție lejeră, ne-a purtat pe străzile reale și imaginare ale orașului, dintre straturile istoriei și betoanele prezentului.
Ne-a spus direct că Sibiul trăiește fără viziune, fără un plan clar de dezvoltare urbanistică pe termen lung. Și chiar dacă centrul istoric e conservat bine, dar decorativ, nu e suficient. Fără intervenții contemporane curajoase – dar sincere cu epoca lor – orașul riscă să devină un muzeu frumos, dar inert. Iar lipsa unui arhitect-șef nu e neapărat problema. În schimb, lipsa unei strategii coerente este.
Vorbește și despre proiectele pe care le-ar semna mâine: o rețea de școli bine plasate, microterenuri sportive în cartiere, și un centru cultural-congres care să pună Sibiul pe harta Europei.
„Un oraș care nu-și schimbă silueta în timp e un oraș mort”, spune Găvozdea.
După o discuție ca asta, perspectivele cititorului asupra Sibiului se modifică sau se amplifică. Citește interviul complet și vezi cum ar arăta Sibiul de mâine, în „schițele” unui arhitect.
Cum vedeți echilibrul dintre conservarea centrului vechi al Sibiului și presiunile dezvoltării imobiliare?
A.G.: E întotdeauna o luptă firească între vechi și nou, între valorile patrimoniale, că sunt culturale, că sunt identitare, că sunt chiar economice și nevoia de dezvoltare. Cred că un oraș care nu-și schimbă silueta în timp e un oraș mort și el trebuie să crească. Un oraș viu crește și trăiește. Acum, bineînțeles, în cazul specific al Sibiului, că nu vorbim pe caz general, centrul istoric are o importanță foarte mare și pentru identitatea sibienilor. Vorbeam chiar anul trecut cu mai mulți oameni pe diverse cartiere din Sibiu și îmi spuneau că ei nu „consumă” neapărat centrul istoric, dar când vin musafiri din afara Sibiului la ei, primul loc în care îi duc e în centrul istoric. Deci, evident, că are o importanță de la firul ierbii până la nivel de brand, de cel mai înalt nivel pentru administrație și pentru turism. Însă nu trebuie să cădem în păcatul unei conservări muzeificatoare, în care punem totul sub un clopot de sticlă și nu mai avem voie să ne atingem de nimic pentru că e valoros. Bineînțeles că e valoros, bineînțeles că trebuie să avem grijă, dar nu chiar fiecare grăunte din centrul istoric sau din jurul său, că nu doar în centru avem valori culturale construite. Pot să sufere modificări care să ducă la o adaptare, la o adecvare la nevoile de astăzi ale societății, ale orașului în general sau ale câte unui proprietar, locuitor în particular. Creșterea de calitate, care înseamnă dezvoltare, inovare, nu înseamnă neapărat dezvoltare în mai mulți metri pătrați în plus. Poate însemna și doar reînnoire. Fără creșterea calității și funcționalității, oamenii nu vor mai fi tentați să investească. Și atunci cine o să investească în păstrarea centrului istoric? Pentru că știm foarte bine că din biletele unui muzeu nu se poate finanța muzeul. Trebuie să găsim tot timpul un echilibru just și nu există o rețetă universală pentru asta. De la caz la caz, fie că e vorba de o intervenție de restaurare sau de renovare, sau de o inserție nouă, trebuie luat atent, discutat, explicat. Cu siguranță, avem foarte puțin timp și nervi astăzi să mai ascultăm lucruri și să schimbăm idei, și să privim și din perspectiva celuilalt, dar trebuie să facem efortul ăsta.
Cred că e important să ne gândim și la perspectiva de viitor. Adică trebuie să lăsăm loc să se mai poată întâmpla sau dezvolta lucruri și după noi. Nu facem noi acum cea mai bună soluție și cu asta am închis subiectul. Nu, trebuie sa fie loc pentru generațiile viitoare să aibă și ele la rândul lor spațiu să-și îndeplinească nevoile.
Ca să fac o comparație între acest domeniu și arheologie, există practica de a păstra anumite situri intacte, pentru ca următorii arheologi să aibă ce săpa și să descopere la rândul lor, să aibă acea emoție de a descoperi lucruri in situ. Evident, siturile sunt scanate, sunt o sumedenie de instrumente prin care se poate detecta și identifica inventarul unui sit arheologic.
A.G.: Dezvoltările noi, indiferent că sunt renovări mai consistente, extinderi, inserții noi sau chiar intervenții majore de regenerare urbană, trebuie să își exprime sincer epoca în care au fost făcute. Adică nu pastișe, nu copiem un stil istoric când facem ceva nou, pentru că în felul ăsta am pune arheologii viitorului în dificultate foarte mare să înțeleagă când a fost fost făcută extinderea asta, dacă a fost făcută în secolul XVIII sau în secolul XXI. Ceea ce punem ca și corp de clădire nou sau amenajare publică, trebuie să își exprime momentul istoric în care a fost făcut.
Care situația de fapt în care se află centrul Sibiului din perspectiva principiilor dumneavoastră?
A.G.: Sunt două perspective destul de diferite, care trebuie luate în seamă. O dată, e suficient de bine conservat centrul istoric încât să avem potențialul de a merge în direcția asta, adică de a ne păstra patrimoniul și a-l fructifica mult mai bine decât acum, unde doar îl afișăm așa, îl arătăm și ne mândrim cu el, dar îl exploatăm mai puțin consistent decât potențiaul său. Intervenții noi nu prea avem sau unde sunt, ele sunt destul de nereușite. Mă refer aici la nefericita inserție a corpului B, corpul nou de la Biblioteca Astra, care când a apărut acolo arăta semnificativ mai groaznic. Mai vorbesc de sala de sport tip metalică – sala de sport Năstase – de la Liceul de Arte, care a fost îmbrăcată în ceva care avea intenția să simuleze niște clădiri istorice, dar este doar un mare volum străin de locul respectiv și destul de nefericit ca soluție. Deci, în centru practic nu avem intervenții recente care să susțină ce spun eu. Dar toată istoria centrului istoric, de fapt, susține exact ceea ce spun eu, pentru că în fiecare etapă, în cetate și, ulterior, după ce Sibiu a ieșit din intra muros și s-a extins, sunt foarte multe clădiri pe care astăzi le apreciem cu foarte multă candoare și care fac parte din etapele lor. E Prima Ardeleană, e cealaltă clădire de la colțul dintre Tribunei și Parcul Astra, care e tot interbelică și care sunt cele mai recente exemple. Mai e Catedrala Mitropolitană, care e și ea de început de secol XX și s-a așezat complet străin și altfel decât s-a dezvoltat orașul. Până și în Piața Mare unde avem Biserica Catolică, Palatul Brukenthal și chiar actuala primărie, fosta bancă din începutul secolului XX, sunt clădiri care s-au adăugat pe un fond deja considerat important și valoros, iar ele împreună fac ceea ce ne place astăzi la centrul istoric. Nu cred că avem dreptul să ne oprim acum, să spunem gata, aici tragem linie, nu mai facem nimic vreodată ceva nou în centrul istoric.
Ieșind din zona centrului istoric, cum apreciați extinderea municipiului în zonele periferice, spre zona metropolitană? Există infrastructura care să susțină această dezvoltare, această extindere a Sibiului către Șelimbăr, Cristian, Șura Mare, Șura Mică sau Cisnădie? Putem vorbi despre o urbanizare a comunelor?
A.G.: Cred că realitatea a luat-o puțin înaintea întrebării și a acestei discuții. Extinderea în zona de influență a Sibiului este tot o extindere a orașului, chiar dacă e pe teritoriile comunelor sau orașelor învecinate. Din păcate, nu putem vorbi despre urbanizare, ci doar despre o extindere a cartierelor dormitor. Acest fenomen s-a întâmplat în toți polii de creștere, nu doar la Sibiu. Creșterea asta spre zona rurală din jur, unde terenurile erau mai ieftine, unde reglementările nu prea existau, constrângerile erau mult mai reduse, condițiile economice foarte favorabile oferite de comunele din jur, care oricum își pierdeau sau și-au pierdut forța economică din agricultură, a condus la apariția acestor cartiere. Joburile tot în oraș sunt, educația tot în oraş este oferită, serviciile medicale tot în oraș sunt localizate, cultură, entertainment, de asemenea în oraș se găsesc. Practic, totul se desfășoară în oraș și, bineînțeles, cu presiune foarte mare pe infrastructură. La un moment dat, prin 2008-2009, Șelimbăr era încă deservit de Apă Canal Sibiu și se discuta la nivelul primăriei despre faptul că nu mai primea niciun fel de aviz de la Apă Canal Sibiu pentru PUZ-uri noi. Și atunci ei au inventat o soluție proprie prin care, teoretic, acopereau acest cost de infrastructură, cu niște taxe foarte consistente la momentul respectiv pentru dezvoltatori.
Asta e foarte în galop radiografia situației în care suntem deja. Totodată, este și un argument pentru a susține punctul de vedere pe care eu l-am mai formulat în diverse ocazii și care este aliniat cu experiențele aproape globale, aș spune, nu doar europene, în dezvoltarea orașelor.
Care sunt soluțiile la situația radiografiată?
A.G.: Avem la extreme cele două variante. Să ne expandăm în teritoriu, să ocupăm mai mult teren, că terenul agricol e mai ieftin decât terenul cu infrastructură din zona urbanizată, și să încercăm să producem în felul ăsta soluții ceva mai ieftine. De regulă, prima problemă este, bineînțeles, locuirea, cartierele de locuit. După aceea, vorbim despre unde duc copilul la școală, unde m-aduc să-l plimb, unde îmi fac cumpărăturile, unde am niște servicii de fiecare zi. Toate nevoile astea în zona de locuit nu prea au fost acoperite, în tipul ăsta de dezvoltări speculative, care au fost făcute în ultimii 20 de ani în România și în Sibiu, în particular.
Care ar fi cea de-a doua variantă?
A.G.: Cealaltă variantă, să spunem cealaltă extremă, este cea în care nu expandez deloc teritoriul orașului și încerc să densific ceea ce am. Asta sigur că poate duce la niște soluții foarte neplăcute, în care creștem peste putința de absorbție a unui cartier. Asta este extrema opusă.
Eu cred că util este să încercăm o densificare inteligentă, acolo unde se poate, nu peste tot în oraș e posibil. Avem platforme industriale care sunt dezafectate sau ar putea să fie dezafectate. Avem tot felul de alte suprafețe subutilizate, vorbim de suprafețe mai mari din oraș. Avem soluții chiar și de densificare a fondului construit existent. Adică, deși avem experiențe proaste cu mansardările de blocuri de 3-4 etaje la final de anii 1990-2000, supraetajarea în lucrări existente – cu costurile și problemele inerente – nu este o idee greșită, dacă este făcută corect și duce la un rezultat de calitate. Pentru că reușesc să deservesc cu aceeași infrastructură pe care deja o am, sau cel puțin cu același spațiu consumat de infrastructurã, să deservesc mai mulți oameni. Și în felul ăsta să fac mai economic și mai rentabilă funcționarea orașului. Spre exemplu, Calea Șurii Mici, cu cartierul Magnolia și ce s-a mai dezvoltat în jur și ce se va mai dezvolta la un moment dat va fi înglobat în corpul orașului complet, iar atunci o să înceapă poate să devină rentabil, dar momentan avem un drum de sute de metri care trebuie întreținut, care se va lăți, care trebuie deszăpezit, care trebuie reasfaltat, toate rețelele care, sigur, se construiesc pe banii dezvoltatorilor în primă fază, dar, ulterior, mentenanța lor și păstrarea lor în funcţiune, tot de toată lumea se plăteşte, dar deserveşte un număr foarte mic de oameni.
În clipa în care trebuie să întreţinem 3 km de stradă cu reţelele de curent, apă, gaz, canalizare, și serviciile necesare de ambulanță, pompieri, poliție, pentru 10 case – Tropini sau în zona ieșirii spre Cisnădioara la Versailles, unde mai apar niște clustere de case, dezvoltarea respectivă începe să fie pusă în cârca tuturor contribuabililor din oraș, începe să nu mai pară echitabil, pentru că unii sunt cu beneficiul de a sta în natură și ceilalți sunt cu plata. Și doi, costurile sunt enorme. Deci costul per gospodărie, dacă e să o luăm așa, pentru serviciile astea publice, ajung să fie de între două și zece ori mai mari decât pentru o casă urbană. Și atunci apare întrebarea dacă din punct de vedere administrativ tipul ăsta de dezvoltare poate fi susținut pe termen lung și dacă este sănătos pentru un oraș să facă lucrul ăsta.
Sumarizând, cred că o densificare inteligentă, corectă, echilibrată, cât mai aproape de miezul orașului și de zonele care deja sunt ocupate de oameni, este de preferat și este mai sustenabilă și mai rentabilă pe termen lung, atât în economia individuală a gospodăriei, cât și în economia orașului, a primăriei, decât o expandare în teritoriu foarte mult. Plus că, opusul, inevitabil, duce și la un consum foarte mare de teren natural, care nu e infinit, adică la un moment dat se termină. Avem nevoie, chiar dacă nu neapărat pentru culturile agricole, măcar de spații de debușare, spații care să susțină natura, că ne întrebăm de ce vin urșii prin sate.
Trebuie să recunosc ca arhitect și urbanist, că soluțiile pe care le propun sunt mai dificile, cu siguranță. Este semnificativ mai dificil decât situația în care am un teren în câmp, hai să facem de la zero, ce ne taie capul, că putem și nu avem nicio constrângere. Sigur, se poate și așa.
Am ajuns în etapa acesta în condițiile în care cineva, o instituție, supraveghează sau ar fi trebuit să supravegheze toate aceste aspecte, să impună o direcție, o linie strategică. Toate acestea intră, evident, și în sarcina arhitectului șef. În plus, de ceva vreme Sibiu nu are un arhitect-șef în funcție. Cât de greu cântărește scaunul gol de arhitect-șef de la Primăria Municipiului Sibiu și cât de mult influențează în plan economic?
A.G.: Percepția mea asupra situației actuale este că, de fapt, nu atât absența unui arhitect șef titular pe post este problema de stagnare sau de dezvoltare redusă, și aceea puțin coordonată. Cred că și în cei 15 ani, când a avut un arhitect șef, până anul trecut, dar chiar și în anii de dinainte, Sibiului, de fapt, i-a lipsit componenta de strategie și de viziune din această zonă acționabilă a arhitectului șef. Cred că PUG-ul încă în vigoare, chiar dacă e de 14 ani, este primul instrument bun pe care l-a avut Sibiul, cel puțin în perioada postbelică, de dezvoltare și de direcționare strategică. Dar ca orice instrument e nevoie si de cineva să îl mânuiască, să-l interpreteze, să păstreze lucrurile pe traiectorie, chiar dacă pe parcursul unui PUG – teoretic durata de viață e de 10 ani, dar cu prelungire, la Sibiu, avem 14 deja și numărăm în continuare – pot să survină devieri, schimbări de situație, de context, de oportunități economice, politice. Din păcate, n-am avut un personaj în zona tehnică acolo, însă nu este doar o chestiune de zonă tehnică. Momentan, este o chestiune de administraţie în ansamblul său. E nevoie, în primul rând, de o viziune pe termen lung.
O altă viziune, pe termen lung …
A.G.: Eu nu știu să fie vreuna momentan. E nevoie de o viziune serioasă pe termen lung, care să subsumeze nevoile, interesele, ambițiile și aspirațiile sibienilor și nu numai, și ale celor care vor veni după noi, astfel încât să știm cu toții și să convenim că suntem cam aliniați pe direcția care ne interesează și după aceea să facem tot ce tehnic ne stă în putință cu persoanele îndreptățite, arhitect șef, aparatul de rigoare și tot aparatul administrativ să rămânem pe direcția cu pricina. Nu avem viziunea asta momentan în administrația locală. Lipsește cumva și asumarea unei viziuni, dar și curajul de a duce dezvoltarea într-un ritm mai susținut, mai adaptat vremurilor de astăzi, în condițiile în care vedem cam cu ce viteză se schimbă lucrurile și se progresează prin alte orașe sau prin alte părți din, hai să spunem, doar România, dar aș zice că trebuie să ne uităm puțin și la contextul mai larg, european, spre exemplu la Cehia, Slovacia, Polonia, Ungaria, Croația, nu neapărat să țintim spre eterna Germanie, Franța sau Marea Britanie.
Revenind la arhitectul-șef, trebuie să recunoaștem că acesta are un rol dual, ceea ce face extrem de dificil job-ul: vrem să gestioneze eficient toate petițiile care ajung în serviciile subordonate, de la garduri, la branșamente și streșini peste terenul vecinului, dar vrem și să aibă viziune, să coordoneze strategii și planuri pe termen mediu-lung. Să baleieze între detaliu și ansamblu, eventual de mai multe ori pe zi. Asta funcționează rarissim, doar când oameni excepționali se regăsesc în contexte favorabile. Perspectiva mea este de a întări activitatea aceasta cu o structură nouă, complementară, care să preia linia strategică și să aducă aport (nou) în zona implicării și participării comunității la demersurile de dezvoltare urbană. Modele sunt în Europa și lume, cu duiumul – noi am distilat o formă posibilă în contextul legislativ și administrativ românesc.
Apropo de lucruri care lipsesc: spre exemplu, din discuțiile cu antreprenori din zona istorică, aceștia au subliniat nevoia unei parcări subterane pentru ca centrul să nu mai fie tranzitat de mașini, iar turiștii străini sau români, localnicii, să aibă un loc unde să-și parcheze mașina și să circule prin centrul istoric liber de mașini. Există, de asemenea, ceva proiecte de infrastructură precum pasajul rutier subteran la intrarea dinspre Șelimbăr. Ați identificat o serie de proiecte punctuale care ar putea fi soluții pentru ieșirea din această stare?
A.G.: Ca experiență personală, eu locuiesc și lucrez în centrul istoric. Trebuie să recunosc faptul că pe jos ajung mai repede de acasă la birou decât cu mașina, pentru că ar trebui să ies din centru pe sistemul de sensuri unice, să ocolesc centrul și să intru pe partea cealaltă. Deci, dintr-o perspectivă cât se poate de informată, pot să spun că da, centrul istoric poate funcționa foarte bine pe modelul atâtor altor centre istorice din Europa Centrală și de Vest, fără un trafic auto abundent. Evident, că atunci când ai nevoie să transporți mai multe lucruri, vorbim de marfă, de deșeuri, de cumpărăturile mari, poți să intri să debarci oriunde, pentru că acolo locuiești.
Marea majoritate a oamenilor care locuiesc, inclusiv chiar cei care își doresc să locuiască în centrul istoric, sunt absolut ok cu parcatul mașinii nu în fața porții, nu în propria curte – de multe ori nici nu încap în propriile curți. Ar putea să le lase la câteva străzi distanță într-o parcare amenajată.
De ce lipsește o astfel de parcare?
A.G.: Pentru că chiar și atunci când avem ținta, avem planul, avem propunerea concretă …
… cererea, nevoia …
A.G.: nu ne-am învrednicit să punem în aplicare lucrurile astea. Prin PUG-ul în vigoare, repet, aprobat din 2011 și în lucru de prin 2008, sunt propuse parcări pe inelul exterior al centrului istoric, în piața Gării, la Teatru, la piața Cibin și în zona Ocnei Teclu, Târgu Fânului. Deci, 4-5 parcări pe perimetrul centrului istoric ar putea acoperi grosul de asemenea situație. Sigur, asta nu înseamnă că elimini absolut complet toate mașinile din centru, dar cel puțin reduci semnificativ trei sferturi sau mai mult din prezența lor.
Eu știu că s-au făcut niște studii de fezabilitate pentru parcarea subterană din piața Gării, dar care s-au blocat la un moment dat undeva, niște dificultăți aparent tehnice. Experiența mea profesională îmi spune că orice dificultate tehnică poate fi surmontată și dacă ajunge să fie costul prea mare față de ce ne dorim, atunci putem să anunțăm lucrul ăsta public, să spunem că am încercat, dar nu are sens. Mi se pare vital că în zona nodului gării, care o vreme încă va rămâne acolo, nu se va muta gara din locul unde este, să fie realizat. Și în zona Pieței Cibin, unde au fost propuse 250-300 de locuri de parcare, suntem încă departe de implementare, suntem în faza de avize și de proiecte de fază urbanistică. O să mai treacă niște ani de zile până s-ar putea eventual întâmpla ceva în sensul ăsta acolo.
Adică mai curând o să avem o strategie de marketing privind Sibiul turistic decât o parcare.
A.G.: Acum strategii tot avem. Din păcate, tot reluăm aceleași teme de mulți ani în fiecare nouă strategie, inclusiv în planul de mobilitate urbană durabilă, că de acolo au apărut la ultima versiune a sa și discuțiile despre acele pasaje subterane sau subtraversări ale unor intersecții care să fluidizeze traficul. Sunt nu doar reținut, sunt sceptic spre complet siderat de soluțiile propuse, care mi se par de un primitivism care ar fi trebuit să nu mai există în 2025. Din anii `50-`60 deja sunt studii serioase, academice, susținute de date foarte concrete, de cifre, de măsurători, privind traficul în lumea largă, din Statele Unite, în Europa de Vest și peste tot, care demonstrează că fluidizarea traficului nu face decât să aducă mai mult trafic. Dacă fac încă o bandă în plus, se va umple și aia, pentru că oamenilor le va fi ușor să meargă cu mașina.
Dacă ne uităm acum la Olanda și ne minunăm ce frumos e să vezi oamenii când se plimbă cu bicicletele pe malul râului care trece prin localitate, indiferent că e soare, ploaie, merg la școală sau la parc, la distracție și așa mai departe, uităm că în anii `70 traficul în Amsterdam, în Rotterdam, în Delft, era ca în București astăzi. Lucrurile se remediază cu măsuri soft care pe de o parte îngreunează circulația, deci dacă chiar am nevoie, fac efortul, plătesc în plus, merg încet, trec peste limitatoarele de viteză și am amenzii foarte mari pentru încălcarea vitezei. Și pe de altă parte, creez o infrastructură sigură, de calitate, pentru pietoni și bicicliști. Și atunci, dacă fac amândouă lucrurile astea, da, pot să ajung la Olanda de astăzi. Altfel, o să rămânem într-o zonă în care de fapt vorbim despre trafic ca despre o mare problemă.
Sibiul încă e un oraș gestionabil, și pe jos, și cu bicicleta, practic din periferia centrului istoric, să zicem, într-un sfert de oră cu bicicleta ești în câmp, în orice direcție ai merge. Deci distanțele sunt absolut ok.
Citisem un studiu despre orașele din România și calitatea vieții din ele, realizat cred că de Banca Mondială, în care se regăsea un top 5 cele mai îndrăgite orașe de către vizitatori și de către localnici, iar în top se număra și Sibiu. În toate cele primele 10 orașe, în top 3 probleme, într-o ordine sau alta, erau traficul și poluarea. Eu am încercat să merg de câteva ori cu bicicleta, pe niște trasee mai puțin uzuale, să spunem, pentru mine mai ales, care presupuneau urcarea din zona de jos a luncii Cibinului, din zona șoselei Alba Iulia spre partea de sus, spre Victoriei. Nu e o problemă, poți să urci cu bicicleta pe pantele alea, dar nu în trafic. Inevitabil, efortul te face să respiri mai mult, mai puternic și la câtă poluare e pe străzile alea nu aș recomanda mersul cu bicicleta. Deci e o problemă de gândire, ca să revin la întrebarea cu pasajele respective, pe care eu nu o văd decât agravându-se cu astfel de soluții. Revenind la rolul arhitectului șef și al viziunii administrației, poate n-a trecut trenul, dar au trecut din păcate cel puțin două decenii în care nu am fost atenți la dezvoltarea urbanistică, iar remedierea va dura ceva timp, cu atenția îndreptată spre reducerea nevoii de deplasare.
Alexandru Găvozdea, arhitect
Pe ce coordonate ați vedea dezvoltarea Sibiului? Spre ce zonă tinde municipiul să se extindă?
A.G.: Zona urbană metropolitană a Sibiului se întinde până în primele două comune din județul Vâlcea, de pe Valea Oltului. Pentru că acolo există schimburi. Oameni care fac naveta zilnic, muncesc în Sibiu și locuiesc acolo. Nu-i cuprinsă în zona metropolitană, definită destul de arbitrar de guvern, atunci când au fost trasate zonele metropolitane, primul inel și primele două inele de comune din jur. Nu așa funcționează lucrurile. Într-o parte, spre vest, poate să fie doar un inel de comune cu care avem schimburi, dar spre est să avem trei rânduri sau patru, să ajung în județul vecin, așa cum spuneam că se întâmplă. Deci, e relevant să privim în tot teritoriul ăsta și să vedem cam ce populație, ce nevoi au, unde și de ce merg în oraș; cei care locuiesc într-o parte, de ce merg în cealaltă parte, zilnic, de ce fac o navetă așa lungă, care înseamnă multe ore în trafic, în mijloacele de transport.
Analizele astea pot să informeze decizii de dezvoltare urbanistică, care dacă nu se întâmplă în mod natural, adică dacă nu apar dezvoltatori care să-și dorească un anumit tip de business care să răspundă acestor nevoi, atunci poți să facilitezi ca administrație lucrurile astea. Pentru că am nevoie în cartierul respectiv de niște funcțiuni, pentru potențialii dezvoltători, investitori și operatori pentru acele servicii, poți oferi niște facilități fiscale sau de altă natură.
Eu cred că înainte de a discuta despre o dezvoltare spațială pe direcții cardinale sau de orice altă natură, trebuie să ne uităm puțin la tot teritoriul care deja este ocupat de oraș și cum se poate dezvolta în teritoriul deja existent. Ar trebui să știm ce mai avem nevoie. Toată lumea care participă la discuția asta nu este în clar cu ce are nevoie orașul. Lucrurile astea nu sunt măsurate bine. Totul pleacă de la date, date care de fapt există în realitate, doar că ele de multe ori sunt pe hârtie, într-un biblioraft, într-un raft, într-un birou și acolo mor pentru că nimeni nu le pune cap la cap. Dacă toate datele alea ar fi digitale și accesibile astfel încât să putem să ne gândim și să jucăm scenarii, că virtual putem să facem asta și costă foarte puțin să facem asta față de a experimenta în realitate lucrurile, am putea să vedem unde, spre exemplu, e nevoie de prima nouă școală care ar trebui făcută.
Cred că dezvoltarea ar trebui să fie făcută atent. E sigur unsexy să facem asta, când e mai spectaculos să facem un cartier nou, tăiem panglici, focuri de artificii, dar e mai sănătos pentru oraș, pentru comunitate să-și construiască o calitate a vieții mai bună în teritoriul pe care îl are. Pentru că nu trebuie doar să numărăm metrii pătrați sau număr de locuințe, sau cap de om pe hectar, ci să creștem și calitatea, iar calitatea, în toată înțelepciunea la care au ajuns profesioniștii din zona asta a dezvoltării urbane din lumea largă, este dată de diversitate, de amestecarea funcțiunilor. Nu reușim să facem acest lucru pe gândirea – ăsta e cartier de locuit, asta e zonă industrială, asta e zonă de shopping și asta e zona de entertainment, ci cumva să am de toate în apropiere.
Legat de noile cartiere, dezvoltatorii imobiliari care lucrează în Sibiu, au un dialog cu arhitecții, cu cei care planifică, sau mai degrabă primează logica profitului?
A.G.: Ambele. Și e cumva firesc, pe măsură ce lucrurile evoluează și evoluează, din păcate, întru creșterea costurilor. Și nivelul de calitate cerut începe să fie mai mare. Adică ceea ce se putea vinde pe post de apartament la începutul anilor 2000 sau 2010, astăzi cu greu ar mai fi acceptat în piață. Există bineînțeles și foarte multă producție low cost. Există și dezvoltători locali, dar și dezvoltatori din afara Sibiului care vin și investesc în Sibiu și care deja înțeleg să se adreseze unui nivel sau și unui nivel de peste medie, de la mediu spre înalt de calitate, cu toate consecințele de costuri, care nu înseamnă doar o proiectare mai generoasă sau mai bună a apartamentului, niște finisaje mai scumpe sau echipări cu lifturi și instalații ale blocului mai pretențioase, ci și accesibilitatea la servicii de proximitate, la tot felul de dotări publice, amenajarea de spațiu public și lucruri de genul ăsta. Sigur că piața în Sibiu nu e atât de amplă, atât de consistentă ca, spre exemplu, în Cluj sau București sau chiar Timișoara, Iași, Oradea, dar din ceea ce am observat eu în piață există tot mai mulți dezvoltatori care se uită la aceste lucruri cu atenție și cu stresul costului. Eu cred că a trecut vremea profiturilor de 40-50-60% de acum 10-15 ani, despre care știu că existau. Cred în continuare că este profitabil, cel puțin ultimele cifre și de la nivel național arată că industria construcțiilor a avut în continuare un aport pozitiv la PIB. Totuși, la noi, încă costurile sunt mai mici decât în centrul și vestul Europei, dar asta probabil că se va schimba încet încet, iar asta va conduce și la nevoia de adaptare la o piață mai exigentă. Sper ca și în Sibiu să se întâmple lucrurile astea în favoarea creșterii calității.
Odată cu creșterea asta a costurilor, sper ca și atenția să se reorienteze dinspre construirea în câmp, înspre construire în oraș, pe terenuri eliberabile. Varianta de a cumpăra o ruină sau un fond construit nevaloros, care să fie demolat și înlocuit de ceva nou sau chiar reabilitat și, eventual, dezvoltat, ar trebui să înceapă să devină un model de business interesant și la noi. Momentan, la noi, e greu să convingi pe cineva că o clădire existentă poate fi reabilitată și adusă la un nivel adecvat de calitate. Toată lumea preferă să demoleze complet și să construiască de la zero. Trebuie să începem să ne adaptăm gândirea, să intrăm în mindset-ul ăsta de a exploata fondul construit existent. În unele situații e cert că va costa mai mult să păstrezi casa și să o aduci la zi, decât să o dai jos și să faci una nouă. Dar sunt și foarte multe situații în care nu este valabil. Cel puțin o bună parte din structura de rezistență a casei și zidării, poate fi păstrată, și chiar și economiile de timp și de efort în șantier care sunt făcute cu tipul ăsta de abordare pot să facă în final ca de fapt business-ul să fie mai rentabil și, sigur, mai e și partea de sustenabilitate și de ecologie, pentru că la noi marea poluare care vine din zona construcțiilor încă nu este taxată pe cât e în restul lumii. Și atunci, momentan, încă, nu simțim asta în prețul casei.
În acest moment, undeva cam un sfert din ce se construiește în România este pe clădiri existente, față de cam 60% în Europa.
În același timp cu scumpirea dezvoltărilor, construcțiilor, se adâncește criza locuințelor accesibile, adică să îți poți permite locuirea acolo unde vrei să trăiești, unde ai job, oportunități. Și abordarea acestei probleme trebuie să devină politică publică, da, trebuie însă și susținută prin instrumente financiare și administrative. Altfel ne pleacă sau nu vin oamenii competenți pe care vrem să-i păstrăm sau să-i atragem în Sibiu.
Aveți o situație și la nivelul municipiului?
A.G.: Nu, pentru că, deși datele astea există, vorbeam mai devreme de digitalizare și de transmiterea datelor, acestea nu sunt accesibile. E posibil că la nivelul administrației să existe și să nu poată fi prea ușor făcută această evaluare. Totul este o chestiune de ce fac cu datele pe care le primesc, trebuie să le sistematizez, să le ordonez cumva și mie mi se pare că momentan nu prea se întâmplă lucrul ăsta, așa cum văd sistemul de date din administrație, dar aș fi curios și eu să văd o astfel de statistică.
Dacă ați avea putere de decizie, spuneți-mi trei proiecte cărora le-ați da undă verde de mâine.
A.G.: Primul este rețeaua de educație, până la nivel de liceu cel puțin, care este insuficient dimensionată pentru nevoile zonei urbane funcționale. Soluțiile sunt cu siguranță mai multe, nu sunt doar de a construi școli noi de la zero, dar și asta trebuie făcut cu siguranță. Reabilitările de școli care s-au tot făcut în ultimii 10-15 ani au fost necesare, dar nu rezolvă nici pe departe problema. În continuare, avem două schimburi, aveam școli care funcționează parțial în containere, într-un provizorat care se întinde peste ani de zile, din păcate, de multe ori, în condiții care sunt absolut în neregulă.
Cumva în corelare cu asta, ar fi vorba de curțile școlilor, spațiile auxiliare, măcar cele exterioare ale școlilor, care pot, cel puțin într-o primă fază, să suplinească lipsa de spații în care să se adune extrașcolar tinerii și oamenii de toate vârstele. Vorbesc de spații care să devină comunitare pe de-o parte, dar și un loc unde tinerii să-și consume energia, unde să faci altceva decât să stai și să butonezi la telefon sau la calculator, să socializezi, să experimentezi viața.
În acest sens, consider că o rețea difuză de spații de sport, distribuită uniform în tot orașul, este semnificativ mai necesară decât o mare bază sportivă undeva la marginea orașului. Prefer să fac cinci terenuri mici de sport, distribuite prin cartiere, unde am densitate mare de populație tânără care are nevoie de asta, decât să le concentrez într-un loc care e mai facil poate de dezvoltat la marginea orașului, dar la care ei nu ajung. E frumos, tăiem o panglică, dar nu servește scopului.
Și un al treilea lucru?
A.G.: Am fost destul de devreme implicat în discuții legate de un nou teatru și după aceea luase forma unei discuții de un centru de congrese și spectacole. Îmi pare foarte rău că s-a pierdut cumva pe parcurs suflul acestui demers în forma aceasta. Eu cred că o fațetă suplimentară care să aducă dezvoltarea Sibiului, dincolo de turismul cultural, de la care, de bine de rău, încă mai culegem roadele capitalei culturale și a, bineînțeles, festivalului de teatru, ar fi binevenită. România nu prea e o destinație de genul ăsta, dar intenții și interes au existat. Practic, România nu are un centru atractiv la scară națională, la scara Estului Europei. Acum 10-12 ani erau întrebări și tentative de a aduce la Sibiu congrese medicale, din zona finanțe-bănci, care vorbeau de 500, 800, 1000 de participanți, cărora trebuie să le și oferi o serie întreagă de alte servicii pe lângă. Adică poți să dezvolți un ecosistem foarte consistent și care să nu fie dependent nici de vremea de afară foarte mult. Știm că sezoanele Sibiului sunt cu Târgul de Crăciun și vara cu festivalurile și evenimentele. Poți să ocupi și restul timpului făcând și alte tipuri de dezvoltări. Mie îmi pare rău că acest nucleu care era un centru de congrese și spectacole, dar gândit ca atare și curajos, la o scară mare, s-a cam pierdut. Primăria a făcut pași foarte timizi în diverse momente înspre un nou teatru. Momentan există un studiu de prefezabilitate, dar pe care nu l-am văzut. Știm că există, dar nu a fost publicat, care vorbește despre o variantă destul de restrânsă, doar pe zona pieței teatrului și a Teatrului Radu Stanca de acum, ceea ce mi se pare o soluție foarte mică și foarte puțin vizionară. Ar putea să devină, de fapt, un motor pentru o dezvoltare nouă, cu atenție și cu respect față de valorile orașului, dar și să aducă o fațetă nouă în Sibiu. Deși în anii 2000, salvarea Sibiului a venit cu investițiile din zona industriei automotive, care au ridicat economic Sibiul, astăzi asta reprezintă o vulnerabilitate, faptul că avem o bună parte a populației concentrată într-o singură zonă de industrie, care este vulnerabilă, bineînțeles, la cataclismele globale din industrie și economia globală. O reziliență mai mare, adică dezvoltarea unor alte tipuri de funcțiuni, de servicii, de activități care, de fapt, să întărească forța locală a sibienilor, mi se pare că ar fi de foarte bun augur. Poți să începi cu niște investiții punctuale, cu nişte obiecte care de fapt să înceapă să catalizeze un întreg ecosistem de servicii, de produse, de activități.
Spuneți-mi care este casa sau colțul preferat de Sibiu.
A.G.: E greu de spus pentru că sunt foarte multe zone care îmi plac foarte mult în Sibiu. Aș pomeni de zona străzilor Noica, Spartacus, care mi se pare foarte plăcută ca mediu de viață, atâta timp cât n-au primit o a doua casă în fundul curții, că și aia s-a întâmplat acolo din păcate. Dar, de altfel, sunt foarte generoase și pentru o zonă urbană sunt foarte plăcute.
Sunt câteva străzi din zona Piața Cluj, strada Câmpului, care deși au un caracter mai degrabă de periferie de oraș, au niște perspective foarte frumoase spre centru, spre turnul Bisericii Evanghelice și cumva te simți legat de centrul istoric, chiar dacă ești undeva în afară. Iar legătura asta vizuală îmi dă un confort și o bucurie cumva, chiar dacă nu sunt chiar în buricul târgului, în centrul istoric. Pot să fiu și mai departe, dar să am acel reper vizual care ne aduce toată cascada de emoții și de amintiri.
Un al treilea loc, unde mai degrabă privesc cu ochiul perspectivei care va urma acolo; o regenerare urbană din zona fostelor fabrici Amylon, Abatorului, Independența, Flaro. Acolo am găsit și câteva hale vechi, foarte interesante, dar văd și potențialul noilor clădiri și cred cu tărie că va fi un spațiu public foarte fain, foarte mișto pentru oameni, nu pentru mașini. Aduce echilibrul acela bun între vechi și nou, care să dea o calitate bună a vieții pentru oamenii care trăiesc în spațiul respectiv. Abia aștept să nu fie doar în mintea mea, să fie și pentru toată lumea de perceput în felul ăsta. Sumarizând toată discuția noastră, e cam ceea ce cred că este, fără surle, trâmbițe și focuri de artificii, soluția pentru o calitate a vieții bună. Trebuie să valorificăm ce avem, să aducem stratul nou tot timpul cu privirea spre calitatea vieții oamenilor și nu numai a oamenilor, ci și a celorlalte viețuitoare de lângă noi.
Da, cred că astea ar fi locurile mele preferate din Sibiu, două locuri clasice și unul care e în facere. Cam asta e.
Interviu publicat în ediția print din 24 iulie 2025 în suplimentul Tribuna Financiară
Ovidiu BOICA
Cosmin Pal
Adrian POPESCU
Ștefania VESA
Cosmin Pal
Vlad IGNAT
Adrian POPESCU
Cosmin Pal
Cosmin Pal
Mihai POPA
Dumitru CHISELIȚĂ
Ce sa spun……? A stabilit Gavozdea ca Sibiul e un oraș mort……pt ca nu schimba silueta…..