Sibiul, de la un capăt de linie la altul. Cu autobuzul 14, de la Cibin la pădure. Sau din Reşiţa până în Valea Aurie

Pe malul Cibinului, în Reşiţa – cartierul

Capătul de linie al lui 14 este cartierul sau mai exact nimi/cartierul Reşiţa. Staţia se numește oficial "Reşiţa 2". Am putea spune că aici suntem la capătul oraşului ca loc construit, deoarece dincolo, peste drum, e Cibinul şi apoi câmpul. Oricum, impresia generală e că nu eşti în Sibiu, dar asta o simţi în oricare periferie a oraşului, pentru că diferenţa centru (istoric!) – margini (noi sau mai vechi) este mare şi vizibilă.

Ce te frapează aici nu este containerul acela locuibil (birou, ghişeu, loc de odihnă?). Nici wc-ul mobil şi ecologic. Ci părculeţul. Aici este un părculeţ. Neamenajat, fără alei, flori, arhitecţi care să-l facă bucăţi. Ci un pluton de copaci tineri, un fel de livadă cu pomi nefructiferi, prin care, când nu e noroi, te poţi plimba liniştit. Probabil vara ai şi un fel de umbră. Chiar dacă neamenajat, ideea de parc este suficient de realistă, ceva mai încolo fiind şi un loc de joacă. Greu de crezut, dar acesta este singurul "parc" (cum e el săracul), de dincolo de calea ferată, din zona Lazeret-Lupeni. Vorba aia, decât nimic… A, şi chiar se numeşte oficial (sau nu) parc: "Parcul Reşiţa". Superinspirat, ce mai… Apropo, în cartier mai e un surogat de parc – terenul "Şoimii", dar acolo e proprietate privată, de drept, dar loc de plimbare de fapt. În plus, aici eşti la o aruncătură de băţ – la propriu şi peste râu – de pista de biciclete de la Cibin care, chiar dacă de regulă e la fel de pustie ca drumul acela clasic prin deşert din filmele americane, are marele merit de a fi făcut accesibilă partea de dincolo de Cibin, care, până atunci, era un fel de ţara nimănui, unde riscai să se ia de tine ori oamenii, ori câinii de proprietate incertă.În zona staţiei, dar la o distanţă suficientă ca să nu ai chef să mergi până acolo, sunt blocurile din Reşiţa. Peste drum de staţie, o vilă pe stil nou care va fi înlocuit o casă pe stil vechi. Ca un detaliu, egretele care îşi efectuau sezonul pe câmpul dintre Cibin şi centură au plecat. Între timp, în staţie mai apare un 17 şi un 8, dar eu fiind setat pe 14, rămân fidel ţelului propus.

Dau o tură prin jur, numai ca să mă bucur de atmosfera atipic de liniştită pentru un oraş agitat plin de agitaţi. Chiar trec strada şi sar balustrada ca să admir clădirea aceea veche, fostă SMT sau SMA, devenită habar nu am ce, dar interesantă pentru că e singură în tot câmpul. De ar fi a mea, aş face-o han sau restaurant aşa cum era pe vremuri Valea Aurie sau Hanul Dumbrava. Apropo, în zonă sunt de fapt DOUĂ piste de biciclete, ambele la fel de nefolosite. Urc înapoi în autobuz, remarcând în fugă coşul de gunoi mâzgălit de inevitabilul grafitti.

De la Reşiţa la Valea Aurie

Autobuzul pleacă la ora programată, cu mine în el. Aşa aflu că staţia Reşiţa 2 – capătul liniei – e pe str. Emil Racoviţă. Autobuzul pleacă deci din Racoviţă pe Viitorului, apoi pe Vadului (unde e staţia "Reşiţa 3") şi pe toată strada de case (şi vile) Vulcan, până dibuie un traseu mai puţin de nişă: Calea Guşteriţei. Pe care o parcurge, cale de trei staţii, până face stânga pe Strungului, pe lângă vechea casă parohială. Din Strungului face un zigzag. Zig-ul e Maşiniştilor, zag-ul continuă pe Henri Coandă, unde poţi vedea terenul acela fake-park de la Şoimii şi întreaga linie de la stradă a fostei Întreprinderi de Piese Auto Sibiu, fostă "Elastic" (când eram mic credeam că se fac elastice acolo), apoi Tranxmixt-ul cu spălătoria auto în faţă, apoi Sembraz fosta IMAIA vitor supermarket (deocamdată nu se mişcă nimic în teren pe tema asta). Viaductul te bagă în Vasile Aaron, care şi el e un cartier care ţine mai mult de Constanţa decât de Sibiu, ca aspect. Aici e piatra de încercare a transportului în comun, sau măcar una din ele: strada Semaforului. Dacă vrei să te relaxezi liniştit (ca pasager, ca şofer nu cred) şi fără stresul lui "vai dar cât mai am până unde cobor" e locul ideal. Aceasta pentru că graţie traficului de metropolă asiatică, în combinaţie cu trecerile de pietoni nesemaforizate, poţi să te odihneşti ori să te documentezi de pe net, nestingherit decât de frânele bruşte ale autobuzului. Scapi de starea asta de odihnă în mişcare după ce treci de intersecţia cu Milea.

14-le merge apoi pe Rahovei, unde are două staţii, de acolo ajungând într-o altă zonă care pune răbdarea şoferilor la încercare (asta mai ales din cauza altor şoferi, trotinetişrti, motociclişti, biciclişti), mai ales înainte de amiază: Bulevardul Mihai Viteazu. Unde 14-le are o staţie interesantă, vizavi de vinăria şi aprozarul de la parterul blocurilor de pe colţ, şi lângă reclama de acum la UE. Coteşte apoi pe lângă biserică şi intră în Iorga iar eu îmi amintesc de un nene foarte revoltat odată că staţiei de autobuz de aici i s-a dat, aşa, la derizoriu, numele unui mare istoric. Nu ştia că şi strada se numeşte la fel şi că Iorga sună mai bine decât Kolarov şi mai ales că următoarea este Aron Pumnul, alt nume al culturii noastre. Staţia Aron Pumnul este pe Cisnădiei pe care o parcurgem.

Pe str. Siretului, la staţia "Cireşica 2", putem admira viranul care putea fi un parc superb (că şi aşa cartierul nu are parc), dar care ultima oară era în proiect de mătrăşire pentru o parcare sub-supraterană, care oricum va fi insuficientă deşi va avea locuri destule libere, vezi cea din Hipodrom. De pe Sireului urmează unul dintre cele mai frumoase trasee de autobuz ale Sibiului, asta dacă te uiţi în dreapta (că în stânga ai peisajul cimitirului): pădure, pădure şi din nou pădure alături de din nou pista nefolosită de biciclete care a luat locul mult mai frumoasei linii de tramvai care era acolo. Peisajul idilic continuă la fel şi pe Ludoş, de unde apoi urci tot pe Ludoş, fără peisaj idilic, ajungând în alt orăşel care nu îţi aminteşte prin nimic de Sibiul aşa cum îl ştiu turiştii: Valea Aurie. După o scurtă escală pe Calea Poplăcii, în staţia cu nume amuzant "U-Me Poplăcii", ne întoarcem în cartier, pe strada cu acelaşi nume – Valea Aurie, apoi pe Poiana şi a ajuns din nou pe Ludoş, că aici e capătul de linie al lui 14.

Cap de linie – Valea Aurie

În Valea Aurie – cap de linie am mai fost, dar nu la capul acesta de linie. Pentru că Valea Aurie are două capete de linie: unul pe Poiana, pentru 5, 15 şi 16 plus trei curse "muncitoreşti" în staţia Valea Aurie 1 şi altul aici, în Valea Aurie 2 (diferenţă de câţiva zeci de metri), pe Ludoş, doar pentru 14-le "nostru" şi o cursă pentru elevi.

Un cap de linie unde poţi pierde liniştit autobuzul, că ai ce face în zonă. Str. Ludoş este (spre deosebire de, culmea, str. Valea Aurie) artera principală a cartierului. Aici poţi să stai, că este un mini-părculeţ cu ceva spaţiu verde. Poţi să cumperi de mâncare, că sunt destule magazine de genul acesta. Poţi să şi împrumuţi cărţi, că e o filială a bibliotecii ASTRA. Poţi să organizezi şi un eveniment, că e o sală de evenimente. Poţi să te plimbi prin zona încă destul de naturală a Văii Aurii până nu o dez-naturalizează cu vreo reabilitare. Poţi merge chiar la Zoo, prin intrarea 2. Poţi merge la Cabana Valea Aurie, sau la biserică. Poţi chiar să mergi la Belvedere, dacă nu te-ai dat jos pentru asta la "U-Me Poplăcii".

Dintre toate, eu aleg să mă întorc cu 14-le, pentru a "documenta", de pe banchetă traseul "retur" (sau "tur", depinde de direcţie) al autobuzului.

Înapoi spre Reşiţa

Avantajul de a lua un autobuz de la capătul de linie este că găseşti loc pe scaun. Aşa că, nu cu mulţi călători, 14-le pleacă. În principiu şi parţial, pe acelaşi drum: Ludoş, Dumbrăvii cu Cimitirul Eroilor şi Cimitirul Municipal, admirarea aleii care taie locul unde era Tursibul pe vremuri. Apoi pe Dima şi, de la Cireşica, pe acelaşi traseu cu 15-le, dar fără devierea de la Mall, pe Semaforului, până la viaductul din Vasile Aaron. De aici, în principiu, cam pe acelaşi traseu ca cel "dus", cu diferenţa că din Coandă intri pe Principatele Unite, apoi Oţelarilor cea cu copacii cubici la coroană (că m-a luat unul de guler cum că nu-s "pătraţi"). De acolo mă ia nostalgia, că vine Complexul din Lazaret şi suntem pe Macaralei, trecând chiar pe lângă Şcoala 20, unde m-am distrat (sau nu) opt ani din viaţă pe când ea avea reputaţie de "şcoală de bagabonţi", acum devenită "cu nume": "Ioan Slavici" (care se răsuceşte în mormânt când scriu eu, dacă te iei după eroii de tastatură care ne fac bullying online). Şi pentru că nu era suficient, am mai primit un bonus de nostalgie şi când am trecut pe lângă fosta Balanţa, acum Penny şi nişte blocuri cu un aspect comun. Traseul continuă tot pe Calea Guşteriţei, până la pilonii şoselei de centură, care au stricat tot peisajul spre Guşteriţa. Ultima porţiune de traseu este Viitorului, ca să vezi podul care te trece Cibinul "dincolo"; la pista de biciclete, de unde coteşti iar brusc spre Vadului, apoi pe Reşiţa, trecând în revistă blocurile mini-cartierului până, finalmente, la păduricea de pe Racoviţă.

Şi am mai bifat un traseu de la un capăt de linie la altul. În proiect am 11-le. Să vedem şi cum va fi vremea.