Săptămâna aceasta mi-am dat seama că pot explica diferența dintre naționalismul folosit politic și patriotism, făcând o analogie cu experiența pe care am trăit-o când m-am mutat din Vâlcea la Sibiu, în urmă cu 12 ani. 

Nu am simțit niciodată ură, nu m-am simțit discriminat, dar din  diferite glume am observat rapid după ce am ajuns în Sibiu că există anumite stereotipuri la adresa oltenilor: conduc agresiv, ascultă manele cu volumul dat tare și sunt, în general, gălăgioși, aruncă pe stradă cojile de la semințe, sunt agitați fără motiv etc. 
În urmă cu câțiva ani o persoană care era tot din Vâlcea „m-a tras la răspundere” pentru că nu le iau apărarea celor născuți în aceeași zonă  și pentru că  îi condamn chiar  când acest lucru e cerut de context. Atunci a trebuit să explic faptul că după ce am identificat acele obiceiuri care întăresc stereotipurile  la adresa oltenilor pe care eu oricum nu le aveam, am fost și mai determinat să nu le deprind. 
    Prezentându-mă în fața oamenilor drept vâlcean, dar neafișând acele obiceiuri proaste, ba chiar criticându-le laolaltă cu cei din jur, consider că ajut la depășirea stereotipurilor și la stoparea glumelor xenofobe care se fac. Mă gândesc că la fel procedează și românii din diaspora atunci când, după ce identifică stereotipurile care există la adresa românilor, le demonteaza pur și simplu nepracticându-le.  Având conștiința că de reputația românilor suntem responsabili fiecare dintre noi în fața întregii lumi –  doar așa putem lucra eficient la imaginea noastră.  
    Revenind la discuția despre a le lua apărarea celor care s-au născut în același loc ca mine, pot spune că asta înseamnă o înșelare a propriei rațiuni. Când încerc să-i ascund greșelile aproapelui meu doar pentru că s-a născut în același județ sau în aceeași țară ca mine, înseamnă că fug din fața realității.   
    Patriotismul presupune o iubire lucidă față de „eticheta” (vâlcean, sibian, oltean, ardelean, român) pe care am primit-o la naștere. Cum?  Prin identificarea într-un mod obiectiv a problemelor societății și prin asumarea  responsabilității de a încerca să le rezolvăm cu instrumentele care ne sunt la îndemână. Înțelegerea acestei responsabilități ne face să putem duce  propria luptă în liniște, făcând ce depinde de noi, nefiind agresivi și gălăgioși, fataliști și fără a face apel la instrumente mai mult sau mai puțin reale. 
    Iar când vorbim despre iubire intrăm, inevitabil, pe teritoriul creștinismului. Sf. Ap. Pavel în imnul său din Epistola I către Corinteni descrie iubirea drept cea care se bucură de adevăr, nu de nedreptate, iar „dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește.” 
    România, pe care o sărbătorim astăzi într-o stare de tensiune socială, a avut parte în trecutul său de orori care s-au întâmplat din cauza naționalismului folosit politic, uneori chiar amestecat cu creștinismul. În anii tulburi ai perioadei interbelice, grupări și partide extremiste au folosit naționalismul pentru răzbunare, pentru ură, pentru rasism și chiar pentru justificarea crimelor. 
    Naționalismul, spre deosebire de patriotism, seamănă mai degrabă  cu o persoană care se îndrăgostește, decât cu una care iubește. Când ne îndrăgostim riscăm să devenim iraționali, să nu observăm defecte, să luăm apărarea cuiva în ciuda faptului că evidențele se află în fața noastră. Naționalismul ne face să vedem „ca prin oglindă, în ghicitură” cum spune Sf. Ap. Pavel, ignorând defecte și amplificând nejustificat unele calități. 
    Nici nu a apucat să-și revină după al Doilea Război Mondial și peste România s-a tras „o cortină de fier”. Însă, la un moment dat, românilor li s-a zis că ar trebui să privească mai mult către ei înșiși și mai puțin către cei care au tras cortina, iar din acel moment, contrar ideologiei oficiale care își propunea să acapareze întreaga lumea, „iubitul conducător” și partidul său au început să recicleze mesajele vechilor dușmani. Contrar firii,  comunismul s-a amestecat cu naționalismul iar câteva generații au fost educate cu idei pe care, probabil, le vor lua cu ei în mormânt. 
    Atunci când naționalismul s-a amestecat cu creștinismul Biserica l-a condamnat în 1872, ca fiind erezie și l-a numit: filetism. Naționalismul este opus creștinismului, primul exclude, al doilea este universal. Întemeietorul „religiei iubirii” ne-a chemat pe toți la El.  
          În goana lor nebună după putere, politicienii și populiștii (care nu se prezintă drept politicieni) se folosesc uneori de naționalism pentru a ne face iraționali și/sau chiar pentru a ne îndepărta de valorile creștine. Patriotismul ne îndeamnă la scoaterea „fluturilor” din stomac, dar  și a celor care ne întunecă rațiunea. 
Ionuț Stăncelu