Scurtă istorie a fotbalului sibian (4). O echipă mică, dar cu suflet mare

La Mediaș, ca mai în toate orașele transilvane, fotbalul – odată cunoscut – a prins rapid rădăcini. La început se juca la periferii, pe maidane, pe terenuri improvizate. De fapt, se bătea mingea, care putea fi – în cel mai fericit caz – din piele, din gumă, cârpe sau, pur şi simplu, tablă. Unul dintre locurile unde se întâlneau copiii cu veleităţi fotbalistice la Mediaş era ”Lunca lui Blinder”, unde se juca ”zi lumină”. Spicuiesc din amintirile unuia dintre fotbaliştii cu renume ai oraşului de pe Tîrnava, Mihai Luca: ”Ca să vedem meciurile celor mari săream gardurile, dar mai mult ne plăceau antrenamentele lor. Când terminau şi-şi lepădau tricourile pe iarbă, ude leoarcă, noi, copiii, ne băteam ca să prindem câte unul, să ne îmbrăcăm cu el. Ce mândri mai eram că purtăm, chiar numai pentru câteva minute, un tricou adevărat, de fotbalist”.

Între cele două războaie, cea mai răsărită echipă medieşeană era Vitrometan, care însă n-a putut să se afirme dincolo de limitele oraşului. Abia când a fost creată asociaţia Karres a fabricii de încălţăminte cu acelaşi nume – fotbalul a început să se afirme pe plan naţional. Aici au fost aduşi gălăţeanul Guţă Tănase, clujenii Joja, Coman, Iancovici, orădenii Vardar şi Sulyok. În câteva luni, noua echipă a reuşit să sperie toate adversarele de prin vecini. Mai mult, ”bomba” transferurilor epocii a fost venirea celebrului Ştefan Dobay, zis ”Calu”. Avea de-acum 35 de ani şi un trecut glorios, dar rămăsese încă spaima portarilor. Jucase de 41 de ori în reprezentativa ţării (într-o perioadă în care meciurile internaţionale erau destul de rare), participase la două turnee finale ale Campionatului Mondial (1934 – Italia, 1938 – Franţa), fusese de patru ori golgeterul ţării, câştigase cu Ripensia Timişoara patru titluri naţionale şi două Cupe… Vuia Mediaşul. Se povestea că, în urmă cu ani, Dobay omorâse un portar cu o minge şutată cu piciorul stâng, că a fost dat în judecată şi a scăpat de condamnare doar după ce a jurat că nu va mai trage decât cu piciorul drept! Dobay era, concomitent, jucător şi antrenor la Karres, obiectivul patronului fabricii şi al echipei fiind intrarea în elita fotbalului românesc.

Dar, să dăm, din nou cuvântul lui ”Hila” Luca: ”La începutul primăverii, o ştire ne-a pus pe jăratic: vine să joace la Mediaş renumita echipă bucureşteană Carmen, reprezentând fabrica de încălţăminte Mociorniţa, în care jucau Simatec, Torjoc, Bazil Marian, Stoian, nume cu rezonanţă la acea vreme, în ziua meciului se afla la teren şi «moş» Karres, patronul nostru. Când am ieşit pe gazon, publicul a început să scandeze: «Ka-rres, Ka-rres!», la care, bătrânul, crezând că-l aclamă pe el, şi-a scos pălăria, s-a ridicat în picioare, înclinându-se în stânga şi-n dreapta. Oaspeţii, mai rutinaţi, au condus cu 2-0, după care au redus «motoarele», permiţându-le gazdelor să câştige cu 4-2. încântat, patronul a intrat în vestiar, s-a oprit în faţa fundaşului Sulyok – un şmecheraş cu limba ascuţită – şi i s-a adresat: «Am auzit că dv. nu prea veniţi pe la serviciu. Nu vă place? Poate găsim altceva…». La care Sulyok, fără să se fâstâcească, i-a răspuns foarte serios: «Într-adevăr, nu-mi prea place. Aş vrea să lucrez ca decorator de pom de iarnă!» Voia să spună că ar vrea să lucreze o singură zi, în ajunul Crăciunului, dar «moşul» nu s-a prins la glumă".

În ediţia 1946/47, Karres a ocupat locul doi în seria a lll-a a diviziei B şi, conform regulamentului, a trebuit să participe la un baraj pentru promovare în prima divizie. Povesteşte, din nou, Mihai Luca: ”Plecarea spre Bucureşti a fost anevoioasă, de parcă ne pregăteam pentru o expediţie la Polul Nord. Principala preocupare era cum vom duce porcul, fiindcă auzind că în Capitală nu prea sunt de-ale gurii, am cumpărat un porc, l-am tăiat, l-am împărţit în patru şi l-am băgat în saci. Am mai luat cu noi vreo 20 de pâini de casă, albe şi pufoase. Astfel dotaţi (cine se omora atunci să facă meniuri speciale pentru noi?), am pornit la drum. Burta ne era asigurată: la micul dejun – slănină cu ceapă, la prânz – o ciorbă groasă şi o friptură în sânge, iar la cină – tot ca dimineaţa!”

La baraj mai participau Politehnica Timişoara, AMEFA Arad şi Textila Buhuşi. Conform regulamentului, ocupantele locului I în cele trei serii de B promovau automat, iar echipele clasate pe locul secund, plus cea cu mai multe puncte de pe locul 3, susţineau baraj. Marea favorită era Poli Timişoara (cu Boroş, Ion Vasile, Marcu, A. Rădulescu, Corbuş, Morja, Dee…), numai că aceasta, subestimându-şi adversarul, a fost învinsă cu 1-0, în primul meci, de Textila Buhuşi şi a pierdut trenul diviziei A. Medieşenii, în formula: Vardar- Costea, Laur Munteanu, Ştefănescu, Luca, Szabó, Şerban, Farina, T. Moldovan, Guţă Tănase, Dobay au jucat cu AMEFA. În min. 85, scorul era 1-1, golul medieşenilor fiind marcat de L. Munteanu. Când nimeni nu mai credea în vreo schimbare, Şerban i-a pasat mingea lui G. Tănase, acesta a fentat scurt doi adversari şi l-a deschis în adâncime pe Dobay. ”Calu” a ţâşnit pe extremă cu fundaşul Covaci agăţat de tricoul lui, arbitrul a lăsat avantaj şi ”bătrânul” (avea aproape 38 de ani) a şutat imparabil, aducând victoria. În meciul următor, Karres a învins cu 4-1 Textila Buhuşi (L. Munteanu 3, Dobay 1) şi… era în ”A”.

La Mediaş, fotbaliştii au fost aşteptaţi în gară cu fanfara, alaiul suporterilor însoţindu-i prin tot oraşul. (va urma)

(Articol publicat în Tribuna Sporturilor, decembrie 2002).