Profesorul Ion Dur își lansează o nouă carte

Universitarul Ion Dur își lansează un nou volum, intitulat M. Eminescu. Gânditor privat și gazetar cu „metod științific” vineri, 1 noiembrie, ora 17.00, la Librăria Humanitas. 

Autorul descrie volumul astfel:

„Iar deasupra tuturora va vorbi vr’un mititel,/ Nu slăvindu-te pe tine, – lustruindu-se pe el”…Aceasta este forma cea mai blîndă pe care o îmbracă discursul ignar al „Domnului Nimeni” – sau „Mr. Nobody”, dacă invocăm varianta engleză –, atunci cînd aude numele lui M. Eminescu. Face însă alergie nu doar față de numele acestuia, ci și față de scrierile la care n-are timp să ajungă. Reproșînd invariabil mai tuturor că „tot la Eminescu au rămas”, acest „Nimeni” are reflexul cel mai comod al gîndirii leneșe, cea ștanțată, pentru totdeauna, de superficialitate, puținătate, prejudecăți sau oricare altă atitudine a neputinței intelectuale de a cunoaște cu adevărat un creator.

O atare reacție izbucnește mai cu seamă cînd e vorba de poet, dar ipostaza anulării survine și cînd e vorba de gazetarul Eminescu, pe care-l declară o nulitate, în fapt, o atare preocupare fiind o vocație paralelă a poetului și dramaturgului. Ne-a dovedit un astfel de derapaj, alături de nenumărate texte infantile, un număr de tristă amintire al revistei Dilema din anul 1998, unde semnau, între alții, comentarii atinse de o crasă insuficiență a cunoașterii publicisticii eminesciene (cinci volume masive, format A4, ediția Perpessicius) Cristian Preda (fost europarlamentar, profesor de științe politice la Școala Națională de Studii Politice și Administrative din București), Z. Ornea, cunoscut critic și istoric literar, chiar N. Manolescu, unul dintre cei mai importanți critici din ultima jumătate de veac (e drept, cu o poziție ceva mai laxă față de „despărțirea” de Eminescu).

Eseurile din volumul M. Eminescu. Gînditor privat și gazetar cu „metod științific” (Ed. Junimea, 2024) reprezintă răspunsul meu, deloc pripit, nu doar la întrebarea domnului „Nimeni”, ci și a acelora care sînt complet dezorientați în ceea ce privește locul pe care-l ocupă azi Eminescu în tabla de valori a culturii române. Eminescu face parte, indiscutabil, din matricea fondatoare a spiritualității noastre, el este un „Mort Viu”, etern viu al valorilor care dau identitate spațiului românesc, al substanței numite „românia” (cu literă mică), cea care dă consistență fiecăruia dintre noi.

Nu pledăm pentru o gazetărie întemeiată în întregime pe o filosofie a limbajului, dar nici nu putem să nu aderăm la structura unui gazetar care să poată pipăi limbajul și pe dedesubt, în zona temeiurilor limbii din care se desprinde exercițiul său publicistic. E un mod de a fi în relații dintre cele mai bune cu limba, un fel de-a nu intra în conflict, cel puțin, cu propoziția și fraza, altfel spus: de a nu fi într-un deficit de identitate sau alterare lingvistică. Nu poți citi gazetăria lui Eminescu și, dacă ai mintea întreagă și ești cu adevărat instruit, să apelezi la vreo „fraudă semantică” (Dorin Tudoran) sau să dai dovadă, altfel spus, de „impostură lingvistică” (Cioran).

Mihai Eminescu rămîne un gînditor privat (ca și Emil Cioran) și, nu numai după noi, cel dintîi gazetar român profesionist. Am făcut o analiză tematică și stilistică a primului și ultimului gazetar Eminescu, fără să fie greu de observat, în cele din urmă texte publicistice, o evidentă schimbare, cînd marile teme au trecut cumva în arhivă, cînd tonul critic de altădată și-a redus din intensitate și opiniile au devenit oarecum concesive. Să-i dăm însă Cezarului ce este al Cezarului și Domnului… Eminescu ce este al Lui! Discursul tensionat, pătimaș și, nu o dată, contradictoriu al gazetarului Eminescu nu trebuie îngroșat de o exegeză partizană, ostentativ justițiară, desfășurată sub grila lui cum ira et studio (cu ură și părtinire),după cum sînt de prisos atitudinile clemente, blînd justificatoare, care-l deformează impardonabil pe gînditorul politic de calibru european.

Așadar, la nedumerirea Domnului Nobody: „Tot la Eminescu ați rămas?!”, am răspuns categoric, cu documentele pe masă: „Da, tot la Eminescu am rămas, dar la ALT Eminescu”, acela la care nu se rămîne, ci se ajunge. E aici o altă formă a lui a spune „Nu m-ai căuta dacă nu m-ai fi găsit”, și asta pentru că nu se poate să nu dai la un moment dat peste numele și creația lui Eminescu, dar, pentru a ști cu adevărat cine este, trebuie să-l cauți mereu și mereu – desigur, la locuința lui postumă, adică în bibliotecă, și nu la vreo bodegă, pe marginea șanțului sau la o partidă de table în fața blocului.

Opțiunea noastră, așadar,este categorică, inconturnabilă pentru un alt Eminescu. Ca și tînărul Phaidros, cel care dă numele unui dialog platonician, Eminescu a umblat „desculț” în cultura română, pentru a simți – ca și personajul care stătea lîngă permanent desculțul Socrate – energia care vine dinspre intensitatea gîndului meta-fizic și social-politic a spațiului românesc, alături de căldura pămîntului pe care a trăit, iubit, suferit și creat”.