„Unii oameni ar fi mâncat carne din carnea lor”. Istoria „ținută la sertar” a unei localități din județul Sibiu, consemnată de notarul comunal, cu trimitere la o „femee canibală”

Paginile gălbui ale unei lucrări cu caracter monografic, scrisă în urmă cu peste 80 de ani, descriu apariția comunei Râu Sadului, surprinzând în același timp drama prin care întemeietorii localității au trecut în urmă cu patru secole. Este menționat inclusiv cazul unei femei-canibal, care a sfârșit executată, iar trupul i-a fost expus în patru colțuri ale Sibiului.

La comanda Rezidentului Regal, exemplu pentru alții

„Cartea istorică”, așa cum este intitulată lucrarea monografică, a fost întocmită de Ioan Prică, notarul localității, care a dat curs Ordinului nr. 1147/13 februarie 1939 emis de rezidentul regal Dănilă Papp. Mai mult decât atât, în 1941, prefectul Sibiului, col. Darie Rădulescu, consemnează faptul că lucrarea notarului Ioan Prică este „un istoric al comunei foarte interesant și cu bogat material. Se aduce ca exemplu activitatea amintitului notar, în speranța ca și celelalte comune, unele cu istoric mai bogat ca Râu Sadului, vor proceda la fel”.

Lucrarea a fost finalizată de către Ioan Prică în 1940, însă au mai existat unele adăugiri de note și fotografii până în 1974, făcute de angajații primăriei.

Râu Sadului, la 1940

Notarul Prică debutează lucrarea cu o descriere a situației în care se afla comuna, la 1940. Se arată că localitatea este alcătuită din patru cătune: Ciupari, Beberani, Maelați și Fundu Râului, amintită și ca „Fleschini”. „Casele locuitorilor sunt din lemn de brad acoperite cu șițe (n.r. – șindrilă), iar unele acoperite cu țiglă. Singurele case din piatră sunt ale locuitorilor Isdrailă Dragomir și Ilie Cândea”, prezintă Prică imaginea celor 198 de locuințe ale comunei existente la acea dată.

Pe lângă caracteristicile cadrului natural în care este amplasată comuna, se amintește și de „Vântul cel mare”, care „suflă din direcția Muntelui Prejba, mai ales către sfârșitul iernii. Uneori este atât de puternic încât ridică acoperișurile colibelor de pe fânațe sau dezrădăcinează copacii. S-au întâmplat cazuri în care păduri de brad și fag au fost dezrădăcinate pe întinderi de mai multe hectare”.

Școala a avut un rol important pentru conducătorii comunei, dovadă fiind cele trei școli care funcționau în Beberani, Ciupari și Fundu Râului. Se consemnează că acestea pregăteau în jur de 150 de elevi, reprezentând 90 – 95 la sută dintre copiii comunei, procent greu de egalat în numeroase comunități ale zilelor noastre.

Au căutat o „viață mai ferită de necazuri, mai liniștită”

Primii locuitori ai viitoarei comune Râu Sadului au fost familiile a patru ciobani din Rășinari, numele lor generând ulterior și denumirea cătunelor formate în jurul gospodăriilor pe care aceștia le-au clădit pe Valea Sadului. Ei au fost Ciupar, Bebera, Maelat și Fleschin. „Fiecare din acești patru dătători de ființă a satului Râu Sadului au stăpânit mai liniștiți anumite întinderi de coaste, păduri și văi, unde își pășteau prin anii 1600 – 1620, turmele lor de oi, miei și mioare”, este încadrarea în timp a începuturilor noii așezări, în care cei care se stabileau cei plecați din Rășinari „din cauza traiului greu de acolo”.

După 1600, pe marginea râului Sadu au început să fie construite colibe din lemn, locuitorii hrănindu-se, în principal, cu lapte, caș și carne de oaie. La 1726, aici se stabiliseră deja 20 – 30 de familii de oieri din Rășinari, iar la 1800, numărul acestora a ajuns la 150. Este și momentul în care apar primele case din lemn, iar așezarea este menționată, în premieră, drept „Râu Sadului”.

Foametea, ciuma și femeia-canibal

Autorul monografiei acordă o atenție specială localității Rășinari, loc de unde au plecat întemeietorii comunei Râu Sadului. Atestată documentar încă de la 1204, într-un înscris semnat de Regele Emeric al Ungariei, localitatea Rășinari a cunoscut numeroase amenințări „în vremuri când hoardele sălbatece călcau  în picioare averea și viața sătenilor”.

Un astfel de episod este redat în cele ce urmează: „În primii ani ai secolului XVII isbucni pe urma răsboaielor și a grosniciei gospodăriei lui Basta o ciumă și foamete cum nu sa mai pomenit. Zile întregi oamenii rătăceau pe câmp și prin păduri ținându-și zilele cu jir și rădăcini. Unii oameni ar fi mâncat chiar carne din carnea lor. Tradiția vorbește de femeea canibală, care a ucis și a mâncat pe cei patru copii furați de prin casele oamenilor, faptă pentru care acea femee a fost executată, iar cadavrul ei suspendat în cele patru părți ale orașului Sibiu.”

Oricât de greu de crezut este caz, demn de precizat că episodul este redat și în „Monografia comunei Rășinariu”, scrisă de preotul Victor Păcală, fost profesor la Seminarul Andreian din Sibiu, care, la cele de mai sus, adaugă că după ce oamenii au isprăvit de mâncat jir și rădăcini, s-au hrănit „cu stârvurile, risipite pe tot locul, ale sutelor de nefericiți, pe cari le scoteau de sub zăpadă.”

Dincolo de acest cumplit episod, notarul Prică mai indică o altă suferință a rășinărenilor: „Cu toată mizeria în care s-au sbătut locuitorii satului Rășinari, cea mai mare nenorocire a lor a fost socotită perderea strămoșeștilor libertăți și ajungerea satului în situația umilitoare a unei simple anexe a Sibiului. Documentele ne arată că aceasta sa întâmplat către sfârșitul secolului al XVII (1697 – 1703) în zilele lui Iohannes Sachs de Harteneck, comite al sașilor și primar al Sibiului”.

Bani de la Rășinari

O parte din banii necesari lucrărilor publice din Râu Sadului proveneau de la comuna Rășinari, care acorda, anual, o subvenție de 200.000 lei. Până în anul 1892, Rășinariul numea un „ajutor de primar”, în persoana unui localnic din Râu Sadului, care avea menirea de a asigura buna gospodărire comunei. 

În 1928, pe fondul nemulțumirilor legate de cuantumul subvenției anuale, „obștea satului a decis cu majoritate de voturi separarea comunei Râu Sadului de comuna Rășinari și împărțirea averii celor două comune în raport cu numărul locuitorilor.”

Așa se face că, la mai bine de 200 de ani de când primii rășinăreni au înființat localitatea de la Valea Sadului, între cele două comune avea să se producă scindarea administrativă.

Știință de carte încă de la 1790

Prima școală a fost ridicată la 1790, predarea fiind asigurată de învățătorul Grigore Jianu din Rășinari. După 74 de ani, la 1864, a fost construită o școală nouă, care avea o sală de clasă, o cancelarie și două odăi, în care locuia învățătorul.

Potrivit consemnărilor, la această școală au predat dascăli din Bungard, Tălmăcel, Cornățel,  Dăișoara și preotul din localitate.

În anii 1936  și 1937, în comună au fost construite două școli din cărămidă, în Beberani și Ciupari care, pe lângă sălile de clasă erau dotate și cu toaletă,  denumită „baie școlară publică”.

Investițiile au fost realizate din banii comunei, care a plătit pentru construcții și dotări suma de 980.000 lei.

Se închinau la o cruce din lemn, apoi au clădit o biserică

Timp de aproape 170 de ani, sătenii se închinau la o cruce din lemn amplasată, la marginea drumului, în cătunul Beberani. Pe locul acesteia, la 1786, a fost construita o bisericuță din lemn, terenul necesar fiind completat prin donarea unei parcele alăturate de către săteanul Ioan Man Veștemean.

Vechea bisericuță a funcționat până la 1848, când a fost construită o nouă biserică din cărămidă, cu clopotniță din lemn, care, potrivit consemnărilor, „alimentează cu puterea Divină sufletele credincioșilor”.

La 1940, aproape toți locuitorii comunei erau de credință ortodoxă. „Nu există în tot satul decât o singură familie adventistă de ziua a 7-a (…) La firma „Feltrinelli”, OFA și „Negovanu” sunt unii lucrători și funcționari – flotanți -străini de sat și chiar pașaportari străini de țară cari au religiunea romano-catolică, ev. luth ( evangheliști luterani, n.r.)”.

Cine a fost Ioan Prică?

Originar din Poiana Sibiului, notarul Ioan Prică, autorul „Cărții istorice”, a reușit, în 1935 și 1936 să achite datoriile vechi ale comunei și a contribuit la edificarea, în 1937, a școlilor din Beberani și Ciupari, precum și a sediului Primăriei.

În timpul activității sale, comuna a fost împroprietărită cu pășuni alpine, iar pădurile au fost măsurate și notate în registrele primăriei.

Între 1941 și 1944 a fost detașat în Basarabia, iar până în 1947 a mai activat în cadrul primăriilor din Rășinari, Cisnădie și Râu Sadului.

În 17 iulie 1947, cere să fie transferat pe postul de notar comunal în Săliște, poziție pe care o va ocupa începând cu luna august a aceluiași an.

Lucrarea monografică acordă spații importante celor care au adus bunăstare comunei. Preoți, primari, învățători sau notari sunt amintiți alături de realizările lor cele mai importante.

Puțin, despre comunism

Plecarea lui Ioan Prică nu a însemnat, automat, sfârșitul consemnărilor despre evenimentele importante ale comunității din Râu Sadului. 

Astfel, introducerea telefoniei fixe (1941), acordarea de fonduri pentru reparația bisericii (1942), constituirea Formației de Pompieri Voluntari (1953) sau inaugurarea Cooperativei de Consum (1959) și a Căminului Cultural „Horia”(1961), apar în paginile lucrării monografice.

De asemenea, sunt redate fotografii ale sătenilor aflați la „muncă voluntară” pe șantierul căminului cultural, sau al celor din „Brigada umoristică” prezenți la un festival organizat la Sibiu.

Ce spune primarul despre „Cartea istorică” a comunei Râu Sadului?

Din anul 2020, Daniel Minea este primar al comunei Râu Sadului. De atunci a aflat și de „Cartea istorică” a fostului notar comunal Ioan Prică: „Am primit ștampila primăriei și Cartea istorică. De fapt, fiecare dintre primarii de dinaintea mea au primit aceste două lucruri.”

Edilul recunoaște că nu a auzit niciodată de episodul femeii canibal: „Aici avem legende despre comori sau despre moara bântuită de stafii, însă nu am auzit vreodată despre cazuri de canibalism.”

Între legendele la care face referire primarul Minea se află și cea a comorii din Padina Țiganei, zonă aflată în munții care mărginesc Valea Sadului, despre care se crede că a fost ascunsă de patru haiduci care au jefuit mai mulți bogătași din Transilvania și Țara Românească. După Primul Război Mondial, câțiva săteni, întorși din frontul din Galiția, au căutat, în zadar, aurul haiducilor.

În privința „Cărții istorice”, primarul nu a decis încă nimic, astfel încât lucrarea notarului Ioan Prică  va fi continua să fie  „ținută la sertar” atât la propriu, cât și la figurat.

Mihai POP