Născut la Gura Râului, vorbea 13 limbi străine, a colaborat cu 8 servicii secrete și a fost răpit de securitate

Sunt zeci de povești de viață ale oamenilor Mărginimii Sibiului care, prezentate altfel,  pot cuceri respectul tinerilor de astăzi. Limbajul deseori neprietenos al unor scrieri și lungimea lor fac, din păcate, ca deseori dimensiunea intelectuală, profesională și personală a unor sibieni să fie necunoscută sau uitată. Aurel Decei este un astfel de exemplu.

Cinstit cum se cuvine la Gura Râului, locul nașterii sale, Aurel Decei merită, însă, cu mult mai mult, iar autori precum Ioan Opriș, (fondator și director între 1991 și 1994 al Muzeului Național Cotroceni, fost secretar de stat în Ministerul Culturii), precum colonelul (pe atunci!) Ioan Dumitru Arsenie sau regretatul profesor Gh. Pavelescu  și publicații precum revista Transilvania au documentat, din fericire, temeinic viața ˝de film˝ – cum s-ar spune astăzi – a lui Aurel Decei.

Socotit drept al treilea cel mai important orientalist al României (după Dimitrie Cantemir și Nicolae Iorga), Aurel Decei s-a născut pe 15 aprilie 1905. Şi-a făcut studiile secundare la Sibiu, Blaj şi Alba lulia, iar cele superioare la Universitatea din Cluj (1923-1927). A urmat mai multe etape de specializare la Școala Română de la Roma, la  Ecole Naționale des Langues Orientales Vivantes  din Paris,  la Seminar für Orientalische Sprachen din Berlin şi la Facultatea de Litere  din Constantinopolul de atunci. 

Ioan Opriș scrie că Aurel Decei a primit propunerea de a lucra în diplomație în primăvara anului 1940, iar plecarea sa la Istanbul a avut loc în toamna aceluiași an. Atunci se schimbă totul pentru el! Era deja doctor în istorie al Universității din Cluj.

Aurel Decei descoperă un Istanbul prielnic preocupărilor sale, iar diplomația în rândurile căreia intrase îi oferă ocazia de a servi interesele românești. Devine, acolo, depozitarul unor informații care interesau autorități statale din întreaga lume, continuă să citească, să se documenteze și își dezvoltă relații deosebite.  Imediat după război, Decei este chemat în România. Reușește să rămână în Turcia, iar în 1945 este rechemat. Apelează la sprijin și rămâne din nou, iar în 1946 este chemat a treia oară. Sunt anii dinaintea   comunismului  în România și încă autoritățile pricep  necesitatea ca Decei să mai rămână la Istanbul. Până în 1947, atunci când , însă, chemarea devine fermă.

Profesorul Ioan Opriș explică: < A doua zi după abdicarea regelui Mihai, la 31 decembrie 1947, el  (Aurel Decei- n.n.) a semnat – alături de consulul general Petre Ionescu, consulul Nicolae Bibescu, dactilografa Elena Dumitrescu şi intendentul Emilian Dorobanţu – o declaraţie comună prin care nu recunoşteau guvernul de la Bucureşti şi comunicau rămânerea lor în „lumea liberă”> .

˝ Nu sunt și nu voi fi comunist ˝

˝ Nu sunt și nu voi fi comunist ˝, scria Aurel Decei care rămâne, deci, la Istanbul.

˝ Ca mare diplomat a „vândut”, a „schimbat” şi a „cumpărat” informaţii, învârtindu-se într-o lume interesantă şi într-un spaţiu predispus la tranzacţionarea lor ˝- scrie Ioan Opriș despre Decei, avansând și numărul de servicii secrete cu care istoricul din Gura Râului a colaborat : opt . 

Profesorul Ioan Opriș a semnat volumul ˝Aurel Decei sau destinul disperării˝ în care vorbește despre cele nu mai puțin de 23 de dosare din arhivele fostei Securități referitoare la savantul sibian.

 ˝Era dăruit cu o minte strălucită, cu o memorie excepțională, vorbitor de numeroase limbi străine (între care turcă, engleză, franceză, persană, arabă etc). Ca nimeni altul cunoștea istoria, cultură, religia și mentalitățile popoarelor orientale și ale semințiilor sud-europene. Stabilise contacte benefice cu intelectualii de marcă și mărimile politice ale epocii, interesat de culturi și moravuri, cu un gust predilect pentru culisele secrete. În plus, era un bărbat frumos și elegant în purtări, desăvârșit în maniere, un causeur, un om de lume. Ar fi putut fi un perfect diplomat al țării sale, pentru care avea un adevărat cult, dar destinul i-a fost potrivnic. Evenimentele postbelice l-au plasat pe Aurel Decei în vârful rezistenței românești din exil ˝ – scrie în volumul său prof. Ioan Opriș.

Decei era unul dintre vârfurile Comitetului Național Român din Istanbul. A ajutat semeni fugiți din calea comunismului, dar și state libere ale lumii în munca lor împotriva regimurilor totalitare. Ca român în exil colaborează cu Europa Liberă, iar ca istoric se află în cercuri intelectuale înalte. 

˝Decei are mulţi cunoscuţi turci, persoane simandicoase”

O sursă a Securității din România scrie : ˝Decei are mulţi cunoscuţi turci persoane simandicoase”. Securitatea română încearcă, având în vedere toate acestea, în mai multe feluri să-l readucă în țară pe Aurel Decei. Întâi cu frumosul, apoi …altfel.

Prin intermediari, inclusiv prin întâlniri în alte țări, lui Aurel Decei i se spune că în România e bine, că ar putea primi un post bun etc. Ba chiar și mama lui Decei este forțată de Securitate să semeneze o scrisoare către Ministerul de Externe Român prin care cere milă pentru ca fiul său ˝să poată veni la casa lui părintească pentru a se uni din nou cu rudele lui și a scăpa de străini “.

Un detaliu suplimentar interesant  aduce în toată această poveste cercetarea  profesorului Ioan Opriș: o scrisoare a lui Iuliu Hațieganu, cel care astăzi dă numele prestigioasei Universități de Medicină din Cluj.

˝Sunt informat că mama din Gura Râului a făcut demersuri pentru înapoierea ta în patrie. Catedra de istorie orientală și turcologie nici astăzi nu are titular; în eventualitatea că te-ai înapoia, locul tău este asigurat “ – scrie academicianul din Cluj potrivit lui Ioan Opriș. Finalmente, mama lui Decei este determinată să-i scrie direct lui Decei, tot fără rezultat, însă. Securitatea face toate aceste jocuri fără succes timp de ani de zile. 

Familia din Gura Râului a fost mai mereu supravegheată sau ˝ prelucrată ˝ operativ,  iar casa natală percheziționată încă de la început. Într-un final, autoritățile elaborează un alt plan: printr-un afacerist grec care fusese în legătură cu Securitatea, Aurel Decei este atras sub pretextul unei afaceri, în timp ce se afla la Berlin, într-o locație din care pur și simplu dispare. 

Următoarele documente îl înfățișează în 1957, în România, într-o casă conspirativă a Securității. A fost anchetat timp de doi ani și condamnat, inițial, la moarte. I se schimbă pedeapsa și este eliberat în 1964.

Securitatea avea să întâmpine, însă, după răpirea lui Decei, o altă problemă: trebuia să intre în posesia documentelor deținute de acesta în Turcia, iar apoi să le analizeze. Și să folosească informațiile din ele, lucru pentru care face alte planuri operative complicate.

Aurel Decei este angajat la Arhivele Statului, iar Securitatea continuă să nu-i dea pace. Potrivit dosarelor consultate de profesorul Opriș  și detaliate în Revista Transilvania din ianuarie 2006,  se face propunerea ca Aurel Decei să devină agent internațional, având în vedere întreaga sa experiență. I se întocmește, în 1965, un dosar individual cu numele conspirativ  ˝Sibianul˝. 

Aurel Decei a murit pe 26  aprilie 1976 și a fost îngropat, pe 28 aprilie, acasă, la Gura Râului, acolo unde este cinstit cum se cuvine pentru toate serviciile aduse României. 

Nicolae EREM