Am în mâneca roasă de vreme patru ași de interes maxim, geologic și arheologic aflați la marginea orașului vechi: Biserica Azilului, Primăria Veche și site-ul pe care mă încăpățânez să-l numesc Biserica (Mănăstirea) Minoriților. Față de centrul orașului-biserica parohială- sunt aproape și totuși departe.

Așii mei au valoarea unei quinte roiale, pentru că prin hazard și interes am ajuns și la zonele imediat apropiate: mănăstirea fortificată și șanțul de apărare corespunzător zidului de incintă de lângă Poarta Elisabeta, biserica de peste drum, tot Sfânta Elisabeta; spitalul medieval și la sud, zidul de apărare; subteranele din actuala curte a Casei Parohiale Evanghelice; Primăria Veche; peste drum: Casa cu Lei și vecinele, iar aproape atâtea locuri bune de cercetare arheologică că lista ar fi plictisitor de lungă. Cu alte cuvinte, un regal arheologic pe verticală în timp și pe orizontală, atât  cât a putut satisface  lăcomia arheologică.

De la începu atrag atenția că textul nu respectă o anumită ordine. Veți găsi concluzii la început și un subiect important spre sfârșit. Comentariile asupra cercetărilor de teren sunt întrerupte de amintiri despre colaboratori, cărora le datorez măcar câteva cuvinte. Doresc ca textul să devină intim, așa cum este intim viul din pământul orașului. Ruinele sunt multe, zic unii; niciodată prea multe dacă le însuflețești prin dăruirea pentru aproapele tău.
Am văzut zeci, poate sute de metri de șanțuri săpate de excavator mai adânc de 1,50 m, așa încât am o imagine de ansamblu asupra depunerilor arheologice și straturilor geologice. Interesant pentru evoluția așezărilor umane este constatarea că stratul de lut galben sau maroniu ferm, peste care s-a depus solul vegetal (strat bun pentru agricultură) este evident doar pe marginea nordică a terasei superioare, acolo unde s-au ridicat biserica și casa parohiala, apoi Casa Artelor și unde s-au amenajat gropile de provizii (de bucate).

În marea suprafață a piețelor centrale, straturile de depunere și solul mâlos coboară sub 1,50 m, solul galben fiind evident spre adâncimea de 2 m. Concluzia este a unei adâncituri naturale în care a băltit apa. Vorbim în ere geologice.
Terasa de jos avea nivelul natural firesc format din nisipul și mâlul adus de pârâu. Nisipul galben cu bobul mare, adică solul natural, s-a văzut bine în șanțurile săpate pe panta terasei spre Oraşul de Jos. În solul natural am văzut bucăți de lemn, unul pietrificat în zona învecinată Casei Albastre; cel negru, mâlos, a păstrat resturi din pielea animalellor, folosită de meșteri.
Solul a fost mai uscat, puțin afectat de băltiri în colțul Pieței Mari cuprins între Casa Albastră și Biserica Romano-Catolică. În terenul de acolo au fost amenajate gropi de provizii (bucate), protejate de o împletitură de crengi și lut. Cu alte cuvinte, în afara poziției strategice de pe marginea nordică și nord-vestică a terasei, cadrul natural nu a atras coloniștii. Terasa de jos a fost amplu drenată pentru a deveni locuibila, ceea ce s-a întâmplat mai târziu și cu terenul mâlos din centrul terasei de sus.

Biserica/Mănăstirea Minoriţilor, de la capătul străzii 9 Mai

Periferia periferiilor a fost la marginea mlaștinilor, loc  de așezare doar pentru călugării cerșetori. Mănăstirile au dispărut, semnele de întrebare au început să apară. Şi de acolo, controversele. În disputa cu istoriografia săsească despre poziționarea minoriților la marginea orașului am un singur argument simplu, dar decisiv: numai într-o mănăstire de călugări puteau fi îngropați doar bărbații. Istoriografia săsească o ține morțiș: acolo era o mănăstire de maici, clarisele. Intrând în polemică cu așa autoritate istoriografică m-am încăpățânat să cercetez locul de vis-a-vis, unde erau tradițional plasați frații călugări minoriți. Nu am găsit nici un schelet, dar nici o bună șansă economică să merg mai departe cu cercetarea. Regulile economiei de piața bat arheologia. Există în lumea modernă alte priorități.

Căutările la Mănăstirea Minoriților au fost dificile. Nu știam prea multe despre minoriți: de exemplu că la un moment dat au renunțat în plan la o navă laterală pentru a nu segrega  credincioșii din afara comunității de călugări. Mai mult, călugării angajați în apărarea comunității laice au înlocuit nava laterală cu un turn de apărare masiv. Apăruseră nevoile superioare, specifice locului și timpului.

Nu se știa nici că la început, călugării ridicaseră în grabă o casă din lemn, incendiată la scurt timp. Cu atâtea inovații și căutări, le putem trece cu vederea faptul că fundația zidului de vest al bisericii a fost trasată strâmb. În elevație cred au mai îndreptat lucrurile. Poate. Planul era amplu, ușor se putea greși. În comparație, nava capelei  din Săliște de doar 3X4m avea același defect: zidul de vest ieșea din planul dreptunghiular. Nu cred că din această cauză a pierit.
Minoriții, ca și dominicanii sibieni, au fost stâlpi ai spiritualității occidentale în mlaștinile de la marginea așezării. Marginile terasei de jos erau inundabile, dar nici terasa de sus nu era cu mult mai sănătoasă, ceea ce se vede și acum în pereții caselor.
În anii minoriților am cunoscut două doamne arheolog spre care gândul meu se îndreaptă cu recunoștința. Doina Benea a trecut în lumea drepților. Numele cercetătoarei berlineze nu mi-l aduc aminte. Nu pot uita că toată bibliografia despre călugării minoriți am primit-o de la ea. Au fost două colege ca două surori în timpuri nu prea ușoare.
Corul Bisericii minoriților (de ce oare ziariștii se încăpățânează să-i spună a "minorităților"?) a fost demolat cu o hotărâre de guvern prin care statul recunoștea valoarea dar se spăla pe mâini, o politică bună în orice timp.

Biserica Azilului

Biserica Azilului, la fel de importantă, a fost salvată de două ori: o salvare pe secol. Mitropolitul de bună pomenire Antonie a plănuit-o biserică parohială. Biserica Minoriților decăzută în locuințe era mai greu de refăcut și periferică, dar drumul spre refuncționalizare a Bisericii Azilului nu fost nici el nici scurt, nici ușor. O clădire clasată monument istoric (şi Biserica Minoriților era trecută în lista monumentelor istorice) trebuie cercetată, proiectată. Prin anii '90 nu se punea problema finanțării. Relațiile vechi funcționau. Nu pot explica întârzierea sfințirii ei decât prin ceea ce biserica numește încercări. Cu doamna Floare de bună amintire (numele era altul, dar parohul o rebotezase  mai plăcut urechilor) am bătut pe la ușile noilor autorități, cerând statut juridic. Proiectul vechi fusese legal depășit. Altul nou era scump. Si lumea era mai scumpă. Totul trena, în afara cercetării arheologice anuale. Interesul trebuia menținut; cercetarea subsolului era spectaculoasă, dar nu ținea loc de interes politic local. Și aici trebuie să amintesc zdroaba arhitectului Szobi Guttmann.  Propunerea lui din anii 2007 etc. era fezabilă, social bine primită, dar haina bisericească se decolora.

Mi se pare inutil să repet rezultatele cercetării arheologice de la Biserica Azilului. Durata ar fi  un record local. În urmă rămân doua studii monografice și multe articole. Public am oferit gratuit cartea bilingvă. Lumea s-a rușinat și nu a reacționat. Eu și mulți ne bucurăm că avem o noua biserica veche.
Studiile arheologice ale monumentelor sibiene, chiar cele  monografice rezultate din cercetarea exhaustivă cu aura de săpătură de salvare au fost traduse și publicate în edituri legate de Occident. Interesul era ca informațiile să intre în circuitul vestic. El însă a funcționat intens numai dintr-o direcție. Nu eram în marea familie a europenilor și cercetarea locală a rămas la periferia atenției. În general, bunele sentimente pentru trecut s-a diminuat la noile generații, chiar și în Vest. Rămânem  așadar cu interesul local, cu cercul restrâns de pasionați, în vârstă.
 
Vreau  să repet mai la început, nefiresc pentru publicarea unei cercetări extinse,   concluziile generale ale  arheologiei monumentelor importante aflate la periferii:

1.Călugării minoriți au atins la Sibiu porțile Orientului și au pus bazele unui avanpost al creștinătății occidentale, cu forme de viață specifice locului. Fără cercetare arheologică și analiza istorică, informațiile istorice de bază rămâneau la nivelul secolului al XIX-lea.
2.Instituția spitalelor medievale occidentale a ajuns la Sibiu tot în numele și pe calea  creștinătății latine, dovedind că formele culturale vestice se pot adapta specificului local. Până la anul 1300, spiritual vorbind, comunitatea sibiană era închegată cu instituții ferme: prepozitură, parohie, călugări cerșetori, spital al ordinului Sfântul Spirit. O comunitate a bunilor creștini. Mai există spiritul începuturilor?
Al  patrulea as din mânecă va apărea mai jos. La mulți ani după evenimente, munca de pe teren și goana după bibliografie par iluzii din lumi paralele.

Neînsemnate însemnări arheologice despre alte siteuri și monumente sibiene

În urma cercetării de teren hotărâte  și a analizei istorice contextuale în timp, propun  câteva note asupra dezvoltării în timp a variatelor structuri ale orașului medieval.
Să începem cu fortificațiile de apărare având în vedere rolul de lor atunci, chiar în războaiele moderne. Fortificațiile medievale se trăgeau din modele antice, din tipuri cunoscute. Ele trebuie doar analizate  în context istoric al evului mediu.

 În evul mediu deplin cristalizat, cum a fost cel în care s-a făcut colonizarea germană, colectivitățile închegate, sedentarizate, având perspectiva sigură a evoluției îndelungate își puteau planifica un sistem durabil de apărare. Când erau mai mici și neajutorate, puteau spera doar la ajutorul celui mai puternic, cum a fost, la Sibiu, al bisericii și Prepoziturii, al instituției comitatului. Un sistem de apărare închegat, dezvoltat în timp, trebuie căutat doar pe terasa de sus în zonele strategice, cu apărare naturală și vizibilitate pe valea râului, care era și el cale de acces.
Deși terenul a suferit în timp, el păstrează urme ale fortificațiilor din material așa zis ușor, adică din pământ și lemn. Urmele le căutăm acolo unde, teoretic  le ar fi plasat un conducător cu experiența vieții: la marginea terasei, unde se ajungea după escaladarea pantei. Orice bucată de teren în afara valului spre pantă putea fi folosit de agresori pentru regrupare. Stâlpii de lemn descoperiți arheologic în interiorul Pieței Mici, în front cu casele actuale, pot fi atribuiți unei palisade numai dacă acceptăm ipoteza unei incinte duble. Greu de susținut însă ipoteza, pentru că nucleul așezării, biserica și Prepozitura, rămâneau în afară, vulnerabile. Din nefericire, nu există urme arheologice, doar presupuneri.
Folosirea lemnului la cel mai vechi sistem de apărare e sugerată de mai multe urme descoperite în umplutura șanțului sau pe malul lui în zona imediată Turnului Sfatului. Oricum, un sistem de palisadă, cum se folosea în preistorie sau mai târziu ca un simplu gard de lemn, ca cel din umplutura șanțului de apărare de lângă Poarta Elisabeta, este greu de imaginat  pe baza urmelor arheologice rare și de cele mai multe ori lipsite de consistență.

Despre palisadă, o mică notă. Printr-o probabilă analiză exclusiv contextuală, o palisadă din lemn era căutată de partea de arhitecți-istorici în multe zone și în diverse perioade. În terenul marcat de săpături nu am văzut resturi de palisade decât în zona Porții Elisabeta. Raritatea unei asemenea descoperiri și tinerețea anilor mi-au permis să recuperez și conserv lemnul arheologic. Nu contenesc să-i mulțumesc domnului Iovu Ptolomei pentru efort și realizare. Nu am primit premii, nici laude. Ne-am făcut doar datoria. Gardul din împletitură de lemn era așezat de  în contraescarpa șanțului de apărare așa cum s-a aflat și la castelul din Făgăraș. Nu a fost ușor să găsesc analogia.

Nu am văzut urme evidente  ale unui val decât în grădina din spatele clădiri cu numărul 22 din Piața Mică. E greu însă să dezvolți ipoteze credibile pornind de la un singur exemplu. Fără șansa cercetării șanțului de apărare din zona Turnului Sfatului, sau numai cu descoperirile arheologice din curtea plăcerilor de la Primăria Veche nu puteam (vorbesc și în numele colaboratorilor care au lucrat pe teren și în arhive), concluziona doar din rețeta  strămoșilor istoriografi sași? Oricum, ei sunt și acum baza credibilității!

Cei care au taluzat terasa dinspre Muzeul de Istorie Naturala a Sălii Thalia ne-au dat voie  să vedem pentru o clipă profilul șanțului incintei de apărare mature, a ultimei fortificații medievale. O imagine nesperată pentru sărăcia finanțării arheologiei medievale sibiene. Cu avântul arheologic al timpurilor apuse am ajuns, împreună cu colegul Mircea Dan Lazăr, trecut într-o lume sper mai bună pentru el, pe fundul șanțului de apărare. Interesul  cotei de sub adâncimea de mult sub trei metri a fost stratul de mâl depus pe icul șanțului și un fragment de strachina sgrafitată

În interiorul Sălii Thalia am plecat de stratul de beton comunist, am trecut prin sistemul de încălzire interbelic până la tunelul de sub edificiu. Cine își amintește că Fred Nuss de bună pomenire a publicat un anunț de 1 aprilie despre descoperirea excepțională a unui cufăr cu bani și a ilustrat anunțul cu o imagine a tunelului? Repet: tunelul boltit permitea apei din șanțul de apărare intersectat de Turnul Gros să treacă pe sub ziduri. Așa cred eu.

Cercetările continuă şi după 2007

Nu am ratat nimic din ceea ce putea fi cercetat arheologic în planurile de reabilitare ale orașului sub imperiul lui 2007. Asistența arheologică la reabilitarea zidului de apărare de lângă strada Manejului urmată de săpătură manuală, controlată(ambele cu ajutorul regretatului domn Fink) le am făcut pe ninsoare. Domnul Fink era entuziast, domnul Crăciun la fel, dr. Mircea Dan Lazăr nu era departe. Florin era și el  din echipă. Acolo i-au dezumflat anvelopele bicicletei. Pedeapsa nu a avut efect pentru că era colegială. Alte vremuri, altă stare de spirit, alți oameni.

Segmentul de zid de apărare mai înainte menționat l-am buchisit arheologic cât am vrut. Trecuse nebunia lui 2007. Nu am aflat nici o  urmă de fortificație anterioară cum ieșea de  pe masa arhitecților-istorici. Am văzut în schimb cât de temeinic se construia în evul mediu. După ce am atins talpa piciorului  de sprijin al unui arc de descărcare eram așa de ud și obosit încât am aruncat bocancii înnoroiți de șantier pe fundul gropii. Erau și ei comuniști. Deveneau relicve arheologice. Dincolo de zid m-am adâncit serios în iazul protector al zidului de apărare de la marginea orașului. Multă săpătura pentru puține rezultate.
Nu fac decât să amintesc cercetarea arheologică întinsă pe trei ani de la Poarta Ocnei, strada Zidului și Turnul Pulberăriei, locuri aflate la periferia așezării. O întreagă zonă încărcată cu informație arheologică așteaptă să fie pusă în circuitul turistic E greu să spun dacă acolo mai e de găsit ceva surprinzător.

De fapt nu am căutat senzaționalul, vânat, cu cerbicie,chiar fabricat azi de mass media;doar vrut să pun cât mai multe puncte pe o harta arheologică a Sibiului. La sfârșit mi s-a părut puțin interesat să număr câte puncte am atins. Nici pe alții nu i-a interesat. Un record neîmplinit!!!

Case pe terase

Perseverența cu care am săpat curtea plăcerilor de la palatul Altemberger a fost încununată de descoperirea conturului unei construcții din material perisabil din prima etapă de colonizare săsească, în funcțiune  în secolul  al XIII-lea. Datarea este sugerată de poziția stratigrafică, cel mai de jos nivel de locuire și de ceramica medievală recuperată doar fragmentar. Construcția a fost amenajată direct în solul vegetal. E adevărat că la acest nivel au apărut puține fragmente istorice preistorice, dar nici urmă de construcție a  celor din cultura Coțofeni.

Ceramica medievală, de fapt resturi aruncate în groapa casei este deosebită, superioară datorită arderii intense și unor forme frumos ornamentate, ștampilate, prezente aici și în Piața Huet în forme întregi. Cei ce caută evoluția liniară a ceramicii medievale vor fi contrariați, dar ceramica primului val de colonizare poate fi considerată la o primă vedere superioară ceramicii din secolele XIV-XV, cu forme comune, buza răsfrântă, arsă bine în cuptor. Culoare nu este la fel de plăcută ochilor. Dispare tipul de ulcior cu corpul alungit sau bombat atribuit din exces sentimental la Alba Iulia culturii de sorginte bizantină.
Casa sașilor din primul val de colonizare era una mică, cu podeaua adâncită și o groapă interioară, cu șanțuri de scurgere exterioare . Seamănă prin simplitate cu bordeiele preistorice. Și acelea au folosit lemnul și lutul ca materiale de construcții.

 Arheologul care a săpat înaintea mea în terenul menționat a găsit ceva. De acolo el a pornit ipoteza bine primită a unei așezări autohtone, presăsești. Poziția pe marginea terasei, un punct bun de observație era firească noilor veniți, fie în preistorie, fie în evul mediu. Contextul istoric este însă favorabil ipotezei unor coloniști germani. Tot acolo ne duce cu gândul stratigrafia și materialul ceramic din locuința cu podeau adâncită descoperită în săpătură în zona actualului Teatru Gong, pe terasa inferioară. Ambele locuințe au fost incendiate, lutul a devenit roșu, lemnul s-a transformat în cărbune și cenușă. Este  la îndemână să atribuim incendiul hoardelor de migratori care au distrus și nivelat cultura primului val de coloniști. La urmele unei a treia construcții de acest fel am ajuns în locația actuală din strada Avram Iancu, nr. 11. Casa de acolo a fost refăcută după primul incendiu și din nou arsă. Urme de lut ars de pe primul nivel de locuire medievală  am mai văzut în subsolul unei case din Piața Mică. Sunt prea puține pentru a dezvolta subiectul unei așezări formată de primele valuri de coloniști? Cine știe? Mi-aș fi dorit o cercetare arheologică extinsă, sistematică unde să văd relații stratigrafice clare între culturile istorice presăsești  și cele occidentale, între culturile vestice flamande și saxone. Migratorii și noile valuri de coloniști, dezvoltarea rapidă a orașului au distrus ceea ce era vechi.

În perioada de avânt spre Occident înainte de 2007 apăruse ideea că discuțiile despre importanța arheologiei ar fi exagerate, că oriunde sapi, dai de ziduri vechi. Așa e, dar mai jos de zidurile veci, și ele din patrimoniu arheologic, sunt urmele primilor valoni, flamanzi .Nu oare urmașii lor au facilitat intrarea Sibiului în competiția pentru titlul de capitală culturala europeană? Nu am găsit în nivelul stratigrafic în discuție arme și pinteni ca să  justific ipoteza lui Horst Klusch de bună amintire, că locuitorii germani sunt urmașii unor grupe de cruciați declarate dispărute. Primele valuri de coloniști după puținele urme descoperite aveau locuințe modeste, cu o cameră.

Multe pagini s-au scris despre casele din lemn și chirpici din evul mediu local. Casele cu paianta sunt specifice evului mediu vestic și unor categorii sociale de mijloc. În listele de case din secolul al XVIII-lea la care am avut acces casele din lemn nu sunt în majoritate nici la limita dintre orașul de sus și cel de jos.

Terenul viitorului Palat Altemberger și Primăria Veche

Curtea mică și cea mare,  interioarele, pivnițele au beneficiat de 10 ani de cercetare arheologică. Cu ea am trecut revoluția din 89 de la munca voluntară la ce plătită, de la tehnica bazată pe săpătura manuală la cea mixtă, în urma excavatorului, de la analiza simplă în baza datelor de teren la cea arheometrică promovată atunci de  profesorul Gheorghe Lazarovici cu ajutorul institutelor de cercetare.
Mie mi- a fost de folos colaborarea cu Institutul de Fizică de la București- Măgurele. Aveau în portofoliu un studiu al compoziției aurului dacic și au crezut din fericire pentru mine că aliajele de la Primăria Veche îi ajută.

Interesul s-a concentrat pe descoperirea în săpătură mecanizată urmată de doua dezveliri cu mijloace manuale a unui fragment din tiparul din lut a unui clopot de biserică. Apropierea de biserica parohială face ușor de acceptat ipoteza comanditarului. După 20 de ani, am mai găsit asemenea urme din lut ars mai aproape de biserică. Norocul a fost cât roata carului, asemenea tipare de material perisabil dispărând în timp. Colegii fizicieni au încercat să intre cu comunicarea subiectului în literatura de specialitate din mediul academic britanic. Periferia ajunge cu greu în centrul de interes exclusivist. Publicarea rezultatelor cercetării în toate formele științifice și de popularizare  cunoscute din limba română, inclusiv în limba germană îmi oferă satisfacția locală suficientă.

Tiparul din lut are o dublă cămașă între care se toarnă aliajul viitorului clopot. După ce aliajul se întărea meșterii spărgeau  cămașa. În situ rămâne baza tiparului interior și fragmente din lutul ars. Am găsit în groapa cuptorului o bucată de aliaj scurs pe podeaua gropii, material de studiat pentru fizicieni. Ultima dezvelire, de data aceasta completă a tiparului a fost în 1994.Studenții care au făcut săpătura sunt acum, după 20 de ani  profesori, muzeografi, consilieri. Amintiri frumoase.

Săpătura arheologică în curtea interioara a fost rodul muncii unor săpători puternici, profesioniști, cum lesne găseai după 1990. Am săpat adânc și cu grijă până la baza depunerilor arheologice. (va urma)