Se spune că „așchia nu sare departe de trunchi”, tatăl său, Zaharia Boiu, fiind protopopul ortodox român din Sighișoara; pruncul – născut în 4 martie 1834, în Sighișoara – i-a moștenit numele, dar și dragostea pentru învățătură și ambiția de deveni o mare personalitate și un model pentru mulți dintre tinerii sec. al XX-lea.

Știați că tânărul Zaharia Boiu a fost primul român care a obținut examenul de maturitate la Gimnaziul Evanghelic din Sighișoara (în 1854)? O simplă căutare pe site-urile web dezvăluie întregul parcurs biografic al celui care a fost supranumit „Fala amvonului românesc”. Într-un articol recent apărut în cotidianul Tribuna, prof. univ. dr. Elena Macavei prezenta și contextul transilvănean în perioada când mitropolitul Șaguna îndemna tinerii studioși, susținându-le studiile și îndemnându-i să se perfecționeze permanent și să elaboreze manuale pentru educația tinerelor generații. Zaharia Boiu face parte – rămânând în istorie – din „școala generației Mitropolitului Andrei Șaguna”, ce includea mari personalități ale vremii: Sava Popovici Barcianu, Visarion Roman, Daniil Popovici-Barcianu, Ilarion Pușcariu, etc.

La nouă decenii de la nașterea lui Zaharia Boiu, în 4 martie 1924 (în comuna Șanț, jud. Bistrița-Năsăud), se năștea Lucian Valea (pe numele său patronomic Alexandru Astăluș). Debutul literar l-a făcut cu poezia „Tu n-ai murit!”, în revista „Tribuna” (1939, Cluj), condusă de marele scriitor tribunist Ion Agârbiceanu. Scriitorul Lucian Valea (1924-2001) are o activitate literară bogată – în bună parte legată de viața și opera poetului George Coșbuc! O lucrare excepțională, pe care vă sugerăm să o lecturați este „Generația amânată”, din care prezentăm pasaje din „Introducere la ideea de generație”: «„Lecția faptelor, care contrazice moștenirea părinților și a profesorilor, îi face pe adolescenți să-și precizeze dragostea și ura, să revizuiască tradiționala tablă de valori, să stabilească o ierarhie a țelurilor și a tipurilor de umanitate ce le va inspira de-acum înainte comportarea. F. Mentré” (…). Cea dintâi istorie literară în care periodizarea se bazează pe ordinea generațiilor este istoria literaturii franceze de la 1879 până în zilele noastre a lui Albert Thibaudet (…).

Prima generație thibaldiană – a celor ce au douăzeci de ani în 1789 (…) supranumită și generația lui Napoleon e, din punct de vedere literar, conservatoare: „Revoluția a adus o literatură revoluționară, nu și o revoluție literară (…) Evenimentul literar esențial, pentru această generație, e emigrația”.

A doua generație – a celor ce au douăzeci de ani la 1820 – Hugo, Balzac, … Dumas, … Stendhal, e supranumită și „prima generație a libertății literare”, cea care instalează „domnia literaturii personale” în Europa. Generația următoare, a celor ce au douăzeci de ani în 1850, numită și „generația fără maeștri” – Leconte de Lisle, Baudelaire -, generație a tehnicilor rafinate, care prețuiește stilul (…) și inovează teatrul (…). La 1860 apare generația intermediară – Zola, Daudet, …- alături de care evoluează „semigenerația dizidenților de la 1870, așa zișii poeți blestemați – Verlaine, Mallarmé, Rimbaud …”. Generația celor ce aveau douăzeci de ani în 1885 – Paul Bourget, A. France – definită drept marea generație de istorici și filosofi (Bergson, Barrès). Pe calea deschisă de poeții blestemați, cei cinci disidenți presimboliști, se afirmă simbolismul, impunând în poezia franceză libertatea versului, conceptul de poezie pură și ideea de revoluție: (…). În sfârșit generația celor ce aveau douăzeci de ani în 1914, zisă și generația absentă, mutilată (…)». Din mulțimea de argumente și prezentări (pe parcursul a peste 360 de pagini) am reținut pasajul:

«Unul din semnele distinctive ale generației e unitatea ei. Mai exact spus, conștiința de unitate, înglobând un șir de unități – de timp istoric, de educație, de moștenire etc. Fiecare generație ia în primire de la societate și de la istorie, un mănunchi de probleme, hotărâtă să-l rezolve. Odată preluate, problemele devin ale ei, atât de ale ei încât apare impresia că generația s-a născut odată cu ele. Același Călinescu scria că: „în cultură ne naștem când luăm contact cu problemele” pentru că „nu constituie o generație reală decât acei indivizi care intuiesc condițiile obiective ale prezentului, ceilalți fiind sau nenăscuți spiritualicește, sau născuți bătrâni”».

Revenind la Zaharia Boiu, ne putem întreba dacă la 20 de ani se poate încadra între „generația fără maeștri” și/ sau „generația intermediară”, istoricii literari și sociologii trebuind să clarifice comparativitatea caracteristicilor generațiilor, la nivel național și chiar european! La sărbătorirea celor 190 de ani de la nașterea ilustrului înaintaș, toți cititorii Tribunei ar trebui să cunoască „moștenirea” sibiană a acestuia, în țară multe străzi purtându-i numele!

În municipiul Sighișoara, memoria se păstrează și prin casa în care s-a născut – imobilul fiind declarat casă memorială, cu o placă pe care scrie: „În această casă s´a născut ZAHARIE BOIU 1834-1903 preot cu grai luminat sămănător al credinței strămoșești – Așezatu-s´a acest semn de cinstire din partea Bisericii Ortodoxe Române cu ajutorul „ASTREI” și al Liceului „Principelui Nicolae” din Sighișoara în anul Domnului 1933.

Pe strada Mitropoliei se păstrează placa memorială în care este semnalată mărturia locuirii: „În această casă a locuit ZAHARIA BOIU 1834 – 1903 pedagog și poet – Sfatul Popular al Orașului Regional Sibiu 1964”.

Arhiva cotidianului Tribuna păstrează multe mărturii ale activității lui Zaharia Boiu, acesta fiind militant de seamă în cadrul mișcării de solidaritate cu România în timpul războiului de independență (1877-1878), unul din cele mai importante momente fiind activitatea în momentul cel mai important din istoria românilor din Transilvania sfârșitului de secol XIX: elaborarea și traducerea Memorandumului adresat împăratului Franz Josef (în 1892). Există informația prin care Olimpiu, fiul său, este cel care a fost clandestin la Viena, pentru a duce traducerea germană a Memorandumului. Pentru a cunoaște modul de implicare activă a marelui preot, reproducem un discurs al lui Zaharia Boiu din Tribuna (Sibiu, 1893): «(…) Dl Zaharia Boiu asesor consistorial, abordează cestiunea mai ales din punct de vedere religios.

D-sa a zis următoarele: Dlor și iubiți frați! Împregiurările grele în care trăim ne-au făcut să ne adunăm aici în număr atât de mare, unde poporeni și mireni, țărani și cărturari în frățească înțelegere să arătăm păsurile noastre și apoi să aducem hotărîrile prin care să dăm expresiune nu numai nemulțumirii noastre, ci să căutăm a scăpa de năcazuri. Eată ce ne-a adunat aici. Să ni-o spunem cu toții și să ne dăm seama, că nici pe viitor nu ne așteaptă nici un bine, ci rău ne așteaptă, să arătăm noi, că precum în trecut așa și în present, și să nădăjduim că și pe viitor preoții și învățătorii – și peste tot: inteligența – una suntem cu poporul, că păstorii sunt cu turma (aplause). Nu v´am chemat aici, dlor, la demonstrație sgomotoasă, ci la o conferență pentru a discuta și a ne vorbi asupra proiectelor religioase ale guvernului. Nu știm ce a îndemnat pe guvern să vină cu proiectele de legi ce îngreunează situația. Eram și suntem în drept să ne așteptăm la legi ce să ne ușureze nu să ne îngreuneze, când și de altfel suntem aproape să cădem pe brânci sub greutatea legilor. Astfel legea militară duce pe tineri departe de vatra părintească, plugul și coasa rămâne să le poarte bătrînii, care ar fi în drept să se aștepte la o vieață mai odihnită. În școală și biserică lucrurile stau și mai rău, merg din zi în zi mai greu. Școala poporală și cele medii ale noastre sunt obiectul de distrugere al stăpânirii. Ba acum în urmă s´a adus și o lege sălbatică, legea kisdedov-urilor, care răpește dela sînul mamei așa zicând, pe copilași, dându-i – spre creștere – unor străini. Cea mai grozavă este însă aceea ce este în pregătire: legea căsătoriei civile (…) După-ce arată cum întemeietorul creștinismului și apostolii săi au înțeles și lăsat să fie taina căsătoriei, d-sa insistă asupra chipului cum prin căsătoria civilă întreaga vieață bisericească și națională este atacată pănă în fundament. D-sa termină zicând că dacă în toate părțile ne vom aduna, și în bună înțelegere ne vom sfătui și puternic vom protesta, iadul să-și deslănțuească toate puterile sale și nu va putè dărâma biserica noastră, ridicată pe credința în Christos (…)».

Publicăm și „Necrologul” publicat de familie în „Foaia Poporului” (2/15 noemvrie 1903, nr. 45) – publicație asociată Tribunei: «Necrolog. Familia răposatului a dat următorul anunț de moarte: Subscrișii cu inima sfâșiată de durere anuntă tuturor rudeniilor, amicilor și cunoscuților că preaiubitul și preavrednicul nostru soț și tată ZAHARIA BOIU protobresbiter, asesor consistorial l.p. membru al Consistoriului metropolitan, membru coresp. Al Academiei române, membru în representanța orașului și comitatului Sibiiu, fost primul paroch ortodox în Sibiiu-cetate, etc. etc. Azi, Vineri, în 6 Noemvrie st. N. orele 6 dimineața, a adormit în Domnul împărtășit cu sfintele taine, în anul 70-lea al etății și 41 al fericitei căsătorii. Rămășițele pământești ale scumpului defunct în Domnul, se vor strămuta dela casa lui proprie, str. Măcelarilor nr. 21, Duminecă, în 8 Noemvrie st.n. la 2 ore d.a., în biserica din suburbiul Iosefin, unde se vor face ritualele prescrise, și apoi se vor astruca în cimitirul aceleiași biserici spre vecinică odihnă. În veci amintirea lui! Sibiiu, 6 Noemvrie st. N. 1903. Caliope Boiu n. Demian soție. Dr. Romul și soț Lilian, Ioan Baptist, Olimpiu și soția Ana, Anastasiu, fii și nurori». Un model de necrolog foarte explicit, din care se poate reconstitui familia ilustrului poet și publicist, care a lăsat o moștenire Sibiului. Știți că Zaharia Boiu a fost autorul „Imnului lui Șaguna”, cântat la toate manifestările organizate în memoria marelui mitropolit? Celebrul imn a fost reprodus și de Tribuna (Arad, la 14/27 februarie 1910, nr. 34, pag. 6): «Imnul bunului nostru Archiereu. Melodia „Măi tătare” – Iată ziua cea dorită,/ Pentru tineri și bătrîn,/ Ca s´aducem mulțămită,/ Archiereului stăpîn,/ Ce ne´dreaptă sufletește/ La limanul cel dorit,/ Și de rele ne păzește,/ Ca păstor neadormit. (…) Glasuri dulci răsunătoare,/ Să vestească peste tot,/ Astăzi zi de sărbătoare,/ La mirean și la preot/ Ca acum și totdeauna/ Să strigăm de multe ori/ Să trăiască Andrei Șaguna,/ Bunul nostru Archipăstor».

Marius HALMAGHI