Cum să uiţi între ce cuvinte se întipăreşte amintirea despre prozatorul şi prietenul Vladimir Munteanu? De ce intră în derivă povestea muntelui de pe care nimeni nu a mai coborât? Nu ar avea logică să aflu ceea ce nu mi-am propus şi nu mi-am permis să ştiu. De ce să nu uiţi, într-o altă memorie, înafara amintirii pe care o propun, în fiecare an al săvârşirii legământului dintre mine şi Vladimir? Ştergem anii amintirilor dintr-o îndrăzneală de a nu uita, sau ne închipuim că dacă uităm prin abandonul memoriei suntem mai puţin vulnerabili.

Memoria nu este o referinţă conjuncturală. E doar un sistem de revenire în actualitatea uitată între obişnuinţele şi licenţele blestemului la viaţă, în urma celor care ne-au pilduit uitarea. Prin derivă de la axa în jurul căreia nimic nu mai are consistenţa cuvintelor trofice, continuăm şi existăm din perspectiva timpului rememorat. Memoria este o referinţă ante-mortem pentru cei care falsifică, cu pedanterie inconştientă uitarea, prin blocarea cuvintelor. Ceea ce nu este o supoziţie. E penvertirea-sau înnobilarea?-raţiunii ca suferinţă contorsionată în motivarea vocaţiei post-mortem. E "o inducţie cu rezultate imprevizibile", ar spune Vladimir.

Prietenul meu îşi multiplică amintirea ce ne lipseşte. Din perspectiva primelor sale cuvinte tipărite, "scena pare o sucursală a infernului" iar din imponderabilitatea ultimelor umbre dintre filele convertite la neuitare, Vladimir continuă să ne experimenteze percepţiile şi ne incită: "te-ai întrebat dacă poţi experimenta tulburarea unei convertiri?"-prin personajul intuit în volumul "în preajma legendei", cu patru ani înaintea despărţirii de viaţa acestei lumi. Apoi, îşi revarsă instinctul şi se destăinuie, în preajma altei memorii: "Şi atunci am presimţit umbra (…) luându-mi-o înainte. O carapace sub care ne dijmuim simţurile într-un timp greu ca o sută de veacuri adunate laolaltă. Dar ce sunt o sută de veacuri pentru a înţelege şi supune energia fiecărui cronom întru altă înfometare a conştiinţei".

De atunci, Vladimir Munteanu rămâne ecoul în care, instinctual, îmi închipui "un ceas al meu, primul, ultimul, eternul, printre frontoanele oraşului unde ne-am cunoscut în preajma neuitării…