Manifestările dedicate anului 2023 – Timișoara capitală culturală europeană – s-au încheiat recent, nefiind publicate, încă, comparațiile cu programele capitalelor culturale europene – Veszprém-Balaton (Ungaria) și Eleusis (Grecia), dar nici cu rezultatele manifestărilor care s-au desfășurat în programul Sibiu capitală europeană – 2007. În lucrarea scriitorului Gheorghe Jurma „Descoperirea Banatului” (1994), un capitol este dedicat istoricului Nicolae Iorga; reproducem din introducere: «Ultima carte publicată de Nicolae Iorga, înainte de tragicu-i sfîrșit, a fost Observații și probleme bănățene. Cartea începe abrupt cu precizarea: „Istoria Banatului nu s-a scris până acum”». Oferind sugestii pentru investigație, Iorga consideră că importante documente nu sunt cercetate, concluzionând:  „Astfel se unesc, aici ca și pretutindeni aiurea, reprezintanții tuturor provinciilor românești pentru a face o operă pe care n-am putut decît s-o schițăm în linii generale, și pentru un singur ținut, ușurînd prin această sinteză lucrările de amănunt care este de nădăjduit că vor veni cîndva de la tineretul ce se ridică”.

Pentru toți cei care doresc să descopere „Timișoara profundă”, îi invităm să lectureze acest ultim articol despre o personalitate care a marcat dezvoltarea României. Vizitând Timișoara, am avut onoarea și plăcerea de a vizita frumoasele clădiri ale Politehnicii, aici, cunoscându-l pe prof. univ. dr. Mircea Ovidiu Bărglăzan (n.10.11.1939, Timișoara), fiul acad. Aurel Bărglăzan. Domnia sa mi-a pus la dispoziție o serie de lucrări și fotografii ale tatălui său, toate acestea urmând să se constituie într-o lucrare monografică dedicată distinsului savant, născut la poalele Negoiului, în „Țara Oltului”.

Răsfoind presa sibiană, referințele la prof. Aurel Bărglăzan sunt minime, fiind consemnată nașterea în satul Porumbacu de Sus, în 27 martie 1905, localitate unde urmează școala primară (1911-1915). Liceul îl începe în Sibiu (1915-1917), continuând studiile la Liceul Sf. Vasile din Blaj (1916-1917) și la Liceul Andrei Șaguna Brașov (1917-1919), fiind întrerupte, pentru a le finaliza la Sibiu, în 1923. Între 1923-1928, urmează cursurile Secției de Mecanică și Electricitate, la Școala Politehnică din Timișoara, unde a avut parte de îndrumarea unor distinși profesori care au știut să formeze caractere puternice „necesare elitei conducătoare ale unei Românii, devenită după primul război Mondial, putere europeană de dimensiuni medii”. Lucrarea de diplomă – elaborată cu colegul său Octavian Smigelschi, în 1928 – avea titlul „Studiul unui canal navigabil Dunăre-Marea Neagră”, vastitatea temei și modul științific de abordare recomandându-l pentru cariera universitară. Prezentăm succint conținutul acestui studiu, cele cinci capitole fiind structurate: 1.Canalul navigabil (traseul canalului, studiul geologic al traseului, profilele transversale ale canalului, captarea, bazinul de decantare, amplasamentul centralei hidraulice, eclusele, vărsarea în Mare, devizul canalului); 2.Studiul hidraulic (studiul hidraulic al Dunării, energia hidraulică disponibilă); 3.Costul de producție și rentabilitatea amenajării (ipotezele considerate, capitalul ce revine navigației, costul de instalație al amenajării de forță mortice, costul de producție); 4.Repartizarea energiei produse (energia necesară orașelor, energia necesară industriilor ce s´ar crea, energia necesară desecării terenului inundabil); 5.Soluțiunea aleasă (alegerea ipotezei, alegerea mărimii centralei, costul de producție și rentabilitatea soluției admise, viteza maximă a apei în canalul navigabil, canalul de evacuare, pantile de fund ale canalului, planul hidraulic definitiv, alegerea turbinei și a numărului de unități, părțile amenajării, alternatorul și aparatura electrică; Încheere, Bibliografie. Problema viitorului canal consta în evitarea dragării permanente a canalului Sulina, majoritatea aluviunilor depuse în Deltă, fiind aduse de Siret, Prut și Ialomița. Soluția propusă de cei doi studenți era construcția unui canal, amplasat în amonte de acești afluenți, traseul ales fiind între Cernavodă și Constanța, fiind foarte puțin diferit față de cel realizat câteva decenii mai târziu. Canalul proiectat avea lungimea de 58 km, profil trapezoidal, adâncimea medie de 8 m și lățimea de 100 m. Înainte de vărsarea în Marea Neagră (la 16 km) era prevăzută o C.H.E. dotată cu 7 turbine axiale, dimensiunile acestora atingând diametru de 6 m. Cunoscând logo-ul interbelic „Prin noi înșine”, în lucrare se preciza: «Tendința tuturor statelor mari și în special a celor riverane, în toate timpurile, de a pune stăpânire sau quasi-stăpânire pe gurile Dunării, ne-a condus în mod fatal la crearea diferitelor comisiuni internaționale, cari au fost și sunt într-o anumită măsură jenante pentru comerțul nostru. Toate aceste dificultăți vor fi înlăturate prin crearea unei noi ieșiri la Marea Neagră … care ar duce la rezolvirea în mod favorabil, pentru noi, a complexului de probleme politico-economice expuse mai sus». A fost asistent și profesor, după ce – în 1940 – a susținut teza de doctorat cu tema „Transformatorul hidraulic”. A condus Catedra de mașini hidraulice și Facultatea de Mecanică Timișoara, timp de 15 ani, până în ultima zi a vieții sale, conducând și Secția de Mașini Hidraulice din cadrul Bazei de cercetări științifice din Timișoara a Academiei R.P.R., dezvoltând relații de colaborare cu multe instituții de cercetare din străinătate. Cercetătorul și inginerul Aurel Bărglăzan a fost onorat cu distincții importante: Ordinul Coroana României în grad de cavaler, medalia Centenarul Regelui Carol I, Premiul de Stat, medalia pentru Pace și mai multe Ordine ale Muncii. În 1955, a fost ales membru corespondent al Academiei R.P.R., alături de Remus Răduleț (și alții), membrii titulari fiind Nicolae Vasilescu-Karpen, Constantin Budeanu, Corneliu Miklossi și Traian Negrescu. În 2005, Universitatea Politehnică Timișoara sărbătoarea „un centenar de la nașterea primului bănățean, care a devenit membru al Academiei Române”, „Renașterea bănățeană” (nr. 4611, din 21 martie 2005) relatând „Moștenirea academică”: «… Profesor de renume al învățământului politehnic timișorean, Aurel Bărglăzan și-a adus o contribuție decisivă la cercetarea din domeniul tehnico-hidraulic, „urmele” activității sale științifice putând fi întâlnite, astăzi, la marea majoritate a hidrocentralelor românești». Pe parcursul celor 31 de ani de activitate, a publicat peste 100 de articole cu caracter științific, fiind memorabile și cugetările sale: „Calitățile omului de știință trebuie să fie: independența gândirii, curiozitatea intelectuală, perseverența în muncă, dorința de afirmare pe tărâmul științei, dorința de a transmite spre industrie rezultatele cercetării și a contribui astfel la propășirea neamului său” – „Nu există probleme epuizate științific ci numai oameni epuizați de probleme și depășiți de timpul pe care îl trăiesc. O remarcabilă teză de doctorat se poate elabora chiar studiind un chibrit. Totul depinde de numărul de idei originale prezentate și de valoarea lor pentru practica industrială” – „Da, talentul este un dar înnăscut. Dacă însă acesta nu este permanent cultivat prin studiu, muncă asiduă și gândire creativă, posesorul talentului va trece prin viață complet anonim”. Aici se cuvine a aminti și un articol apărut în publicația „Renașterea Bănățeană”: „Sperăm ca în viitor să nu fim nevoiți să apelăm la specialiști din alte țări”: «Școala politehnică timișoreană, recunoscută mult peste granițele țării, și-a datorat această recunoaștere în primul rind cadrelor didactice de prestigiu pe care le-a avut, … ». Nu întâmplător, în curtea Facultății de Mecanică, s-a ridicat grupul statuar în bronz – în vecinătatea bustului lui Traian Lalescu – Mari oameni de știință: Ștefan Nădășan, Cornel Micloși și Aurel Bărglăzan.

În satul natal, Porumbacu de Sus, am regăsit ușor monumentul funerar al părinților lui Aurel Bărglăzan: tatăl, Nicolae Bărglăzan (12 septembrie 1869 – 3 iulie 1940) fiind preot 45 de ani în biserica Sf. Nicolae (1894-1939), iar mama – Marta Bărglăzan, născută Frâncu (4 martie 1878 – 19 aprilie 1963). Mulțumesc preotului paroh Marian Ioan Iaru – parohia Porumbacu de Sus-Apus și redactorului Dan Frâncu (corespondent Tribuna), pentru tot sprijinul în elaborarea documentației fotografice.

Vă invităm să redescoperiți satul despărțit în două de râul Porumbac; despre locuitori, Ștefan Meteș consemna, din conscripțiile sec. al XVIII-lea: «… în pădure se pot îngrășa circa 300 de porci, … Sibiul e la o depărtare de 3 mile, aici negustoresc cu lemnele prefăcute prin meșterii lemnari: rotari, butnari, cu cele de foc, asemenea și cu alte lucruri. Satul n´are nici un venit. Datorie nimic; pescuitul și crîșma sunt ale domnului de pământ. Scutiți sunt 4 preoți, judele satului și decurionul boierilor, care numai ½ porție plătește …». În lucrarea „Situația economică a românilor din Țara Făgărașului” sunt prezentați preoții, cei șapte boieri (decurioni, între care îl regăsim pe Todor Esca), iobagii (glăjari și villicus), văduvele iobagilor, zilierii, 3 vagabonzi și 11 zilieri refuzați de judecători. Astăzi, satul a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă, poate chiar în pofida dorinței exprimate public de cea mai cunoscută „fiică a satului”, Andreea Esca: „Nu vrem ca cineva să aducă orașul la țară!”, puțini porumbăceni cunoscând personalitatea fiului preotului Nicolae Bărglăzan. Lecturând discursurile de recepție în Academia Română, am regăsit lucrarea „Evoluția culturii științifice în România” (1913), autor dr. I.Simionescu; din care reproducem:

«… În evoluția culturală a omenirii, știința se arată în ultimul rând. Dintre cele nouă muze ale Grecilor, nici una nu e patroana științei, căci Urania e mai mult închipuită pentru contemplarea cerului plin de taine decât pentru cunoașterea locurilor apropiate omului. (…) Cultura e însă ca și vântul; ea se răspândește departe de centrul unde a luat naștere. Stelele pe cer nu apar toate deodată; rând pe rând se aprind până ce dau podoaba nopții senine. (…) Omul de știință nu era lăsat să se ție numai de preocupările problemelor înalte, căci nu putea rămânea străin de mediu. Activitatea lui trebuia să fie împărțită; avea datorie către instituția la care slujia, către doctrina ce-i era dată în samă, dar întunerecul din juru-i îi cerea îndeplinirea unei datorii și către mulțime. De aici sfărâmițarea muncii sale, gândirii sale, discontinuități cari provoacă durere, căci puterea slabă a individului celui mai tare nu era în măsură să satisfacă toate nevoile spre cari era chemat. Cei mai cu vlagă, mai curajoși în luptă, puteau, cu folos, să-și împartă activitatea, producând câte puțin în toate direcțiile; alții, mai ușor influențați de lipsa unui mediu susținător la lucru, cel mult găsiau îndemn pentru lucrări de vulgarizare; în sfârșit, mai rar, alții, firi poetice, trăiau în lumea închipuită a centrelor de peste graniță și continuau cu îndârjire să lucreze până´n ultima clipă a vieții».

Au trecut peste opt decenii de la stingerea din viață a marelui savant Nicolae Iorga! S-a scris istoria Banatului? … dar a Sibiului? Cu speranța că cele opt articole dedicate Timișoarei au reușit să trezească interesul cititorilor pentru cunoașterea primelor două capitale culturale europene din România, vă invităm să vă abonați la singurul cotidian sibian, care vă prezintă istoria românilor și a patrimoniului material și imaterial moștenit! La mulți ani! Marius HALMAGHI