Proverbul „No garden without its weeds/ On fat land grow foulest weeds – Nu este grădină fără buruieni. / Nu e pădure fără uscături”, îl regăsim și în patrimoniul imaterial universal. Din mulţimea românilor – evrei, invităm cititorii să-l redescopere pe scriitorul Nicolae Steinhardt (1912-1989), jurnalist și doctor în drept constituţional, convertit la ortodoxie.

În lucrarea „PRIN ALŢII SPRE SINE”, apărea eseul „Cum e cu scrisul”: «M-au întrebat unii prieteni dacă felul cum răposatul Mircea Scarlat a pomenit numele meu (…) nu mi-a fost pricină de supărare ori jignire. Le-am răspuns: Cu scrisul e întocmai ca şi cu producătorul care-şi aduce produsele la piaţă spre vînzare. Îşi alege, bine nădăjduind, o tejghea, îşi potriveşte marfa cît mai arătos şi-şi aşteaptă muşteriii. Vine o cucoană. Roşiile astea sunt verzi, spune ea înfiptă. Nu-s verzi, doamnă, răspunde vînzătorul. Şi, scoţînd una din maldăr, o ridică şi-o înfăţoşează cu dragoste cvasipărintească. Dar cucoana strîmbă din nas şi pleacă semeaţă mai departe. Vine un pensionar, se uită la roşii bănuitor. Au fost cîndva bune, zice, acum îs putrede. Nu-s putrede, domnule, sunt coapte, numai bune de mîncat, deloc trecute. Dar pensionarul dă din umeri, se posomorăşte şi se îndepărtează nemulţumit. Vine o bătrînică, şubredă, mititică, sprijinită într-un băţ şi cere să guste din brînză. I se întinde o fărîmă pe un vîrf de cuţit lung. Molfăie fără grabă fărîma şi se înfioară. Îşi clatină capul: potroacă, şuieră printre dinţii galbeni: e potroacă! Vai de mine face producătorul şi dă să-şi apere produsul dar bătrînica se sprijină mai tare pe băţ şi se tot duce, oţărîtă, fără să-i dea ascultare. Vine un vlăjgan, gustă şi el din brînză; de două ori. Îşi ţuguie buzele. Nu-i sărată, exclamă el dispreţuitor. Cum se poate! se minunează producătorul. Vlăjganul însă a luat-o înainte, ca din puşcă. Aşa-i şi cu scrisul. Autorul îşi publică marfa şi o pune la dispoziţia publicului. Iar cititorii şi criticii o apreciază, fiecare cum crede de cuviinţă, după cum i s-a părut textul şi după cum îi este firea. Unii folosesc vorbe bune, alţii laude: unii fac observaţii critice, alţii osîndesc: cu duhul blîndeţii ori cu asprime, cu perfidie ori şi cu termini grosolani. Cu dreptate, fără dreptate: căci cine, pe tărîmul acesta relativist şi labil, poate hotărî ce este drept? Oricum, nu încape supărare. Principiul de bază al pieţii culturale ca şi al pieţii alimentare cată să fie deplina libertate. Libertatea scrisului, libertatea criticii. Aceasta-i esenţa. Celui ce se supără uşor îi prinde bine să stea frumuşel acasă ori să nu pună condeiul pe hîrtie. La intrarea amînduror pieţele se află cite o poartă (dantescă, se-nţelege), pe care stă scris cu cerneală invizibilă: lăsaţi orice susceptibilitate voi care intraţi aici». Din multele mărturisiri ale marelui gânditor, reţinem şi declaraţia despre filozoful Constantin Noica: „a jucat un rol capital în viaţa mea: pot spune că, în afara părinţilor mei, nimeni nu mi-a influenţat soarta mai hotărâtor, schimbîndu-mi-o din temelii”. Se ştie că Noica s-a retras la Păltiniş (după 1975), el fiind cel care i-a sugerat lui Nicolae Steinhardt, refugiul monahal de la Rohia. „Pe urmele lui Noica în Păltiniş” şi cu gândul la „monahul Nicolae Delarohia” am descoperit un alt eseu: „Cartea destin” – un răspuns la ancheta despre textul-destin: există o carte care, mai mult ori mai puţin, a jucat pentru dv. rolul destinului? („Opinia studenţească”): «Da, există pentru mine un asemenea text decisiv – şi-l rog pe eventualul cititor să nu surîdă: nu-i altul decît „Predoslovia” la „Întuneric şi lumină” de Ioan Brătescu-Voineşti. Pot, fără a mă bănui sedus de simplificări şi intransigenţe cărturăreşti, declara că „Predoslovia” mi-a determinat (…) viaţa: şi m-a făcut să aleg, dintre două principale, calea pe care, în cele din urmă – neducînd lipsă de simţăminte doar parţial tălmăcite de verbe ca a se zbate, a se frămînta, a orbecăi – am păşit. Întocmai ca Naratorul din „Predoslovie” am stat şi eu (imaginar, se-nţelege) în lumina palidă a unui biet peron de noptatică şi măruntă gară provincială. Şi prin faţa mea a trecut cu iuţeala fulgerului strălucitorul freamăt al expresului purtător de lux, bogăţie, putere, aventură şi imense nădejdi. (…). Şi pentru mine, cel acum sfîşiat de pătimaşe doruri, continuînd analogia, pe linia a treia sau a patra, aştepta mohorîtul tren personal, parcă fantomatic, parcă pitit în beznă, ceaţă şi opacitate, prăfuit, slut, ostenit, destinat a merge alene spre locuri bine ştiute, lipsite de prestigiu şi mister, de splendoare şi huiet cosmopolit. În care să urc? Viaţa mi-a oferit posibilitatea să sui în expres. Şi mult m-a atras şi fermecat alternativa aceasta (…). Dar mă atrăgea în egală (şi parcă dureroasă, presimţit predestinată) măsură şi posacul tren personal, (…). Trenul acesta, pînă la urmă, l-am ales, cu dragoste şi duioşie, de bună şi îndărătnică voie a mea, (…). Jinduind să-mi mlădiez ursita, identificând-o cu a componenţilor norodului în sînul căruia m-am născut. Şi-am dat şi eu de becuri din belşug colbăite, de pasageri bosumflaţi şi somnoroşi, de mirosuri neîmbietoare, m-am poticnit de geamantane şi desagi lăsaţi pe coridor, (…). Nu-mi pare rău (…); că am îndrăgit trenul care ocoliş, tîrîş-grăpiş, m-a dus, după tîrzie vreme, în Maramureş şi m-a încredinţat hurducatei bunăvoinţe a unui bătrîn autobuz cu destinaţia Rohia».

În actualul context global, în care judeţul Sibiu implementează „Anii Drumeţiei” (2021-2022), vă invităm să descoperiţi peisajul cultural al rezervaţiei naturale „Parcul Natural Dumbrava Sibiului” – 933 ha (!) – înfiinţată în scopul protejării biodiversităţii şi menţinerii într-o stare de conservare favorabilă a florei şi faunei sălbatice aflate în lunca Depresiunii Sibiului.

Reamintim sibienilor impresiile istoricului literar, scriitorul George Călinescu (1899-1965), consemnate în lucrarea „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” (1941): «Dacă în inima Sibiului o iei la vale pe lângă vechile cazărmi austriece, pe drumul numit acum Octavian Goga, după o bună bucată de uliţă largă de mahala ardelenească, cu dughene şi cazemate, aerul se întunecă de copaci şi se umple de un miros funebru, de putrefacţie silvică. Un cimitir îşi arată pe stânga zidurile sale mohorâte şi prin grilaje pajiştile cu o iarbă de grasă verzime. Apoi drumul intră într-o adevărată pădure de stejari înalţi aşezaţi în rânduri ca nişte cătane, prin trunchiurile cărora se zăresc crestele munţilor. Este Dumbrava zisă Jungerwald, codru ciudat, înalt cât o catedrală fără catapeteasmă, de o sălbăticiune supravegheată de om, părând câteodată parcul unui oraş, dar fiind totuşi o pădure adevărată, care prelungindu-se într-altele, se urcă până în Carpaţi, căci de aici încolo suntem la marginea aşezărilor omeneşti şi potecile satelor se pierd în pustietatea munţilor». Din această mare pădure transilvană, s-au desprins: 1.Parcul englezesc (prin decizia municipalităţii din 1856, actualul parc Sub-Arini pe 22 ha), 2.Fosta fabrică de postavuri a breslei ţesătorilor de lână mică (înfiinţată în 1868, devenit după 1990 societatea SITEX); 3.Cimitirul municipal (în 1907, cel mai mare din România; în prezent cu o suprafaţă de 37,12 ha); 4.O grădină zoologică (în 1929, prima din România, pe cca. 20 ha); 5. Muzeul Tehnicii Populare (în 1963, cel mai mare din Europa, pe 96 ha). Amintim de hanul şi campingul Dumbrava şi alte investiţii, gândindu-ne că orice strategie turistică ar trebui să asigure trasee de vizitare continue (cu un bilet unic de intrare în municipiul Sibiu) pentru descoperirea celei mai mari rezervaţii naturale municipale din România (?!) Să fie Dumbrava – „paradisul pierdut” al Sibiului?

(va urma)