În urmă cu aproape un mileniu, în Cenad (Banat), s-au ridicat o biserică şi o mănăstire, regele Ştefan înfiinţând o episcopie, condusă de episcopul Gerard (originar din Veneţia). Gellért sau Gherhard, primul episcop latin al ungurilor, este puţin cunoscut. În cele câteva lucrări existente, se arată că însuşi papa ar fi atras atenţia regelui István (Ştefan) că pe teritoriul regatului existau 9 mănăstiri „greceşti” şi numai una „latină”, soluţionarea fiind încredinţată episcopului reformator Gherard şi lui Chanadin (rudă cu episcopul, ales pentru problemele militare). Astfel, după marea schismă din 1054, mănăstirea Morisena a devenit un centru de convertire a populaţiei pravoslavnice, călugării „greceşti” fiind izgoniţi şi aduşi călugări „latini”. Despre Gerard se cunosc puţine repere biografice: în 1038, era instalat ca episcop în Cenad; în timpul unei lovituri de stat avea să fie ucis, trupul fiind îngropat la Dyod (1046), apoi înmormântat la Cenad (1053). În 1068, Gerard a devenit sfânt al Bisericii Catolice, fiind canonizat împreună cu Sf. Ştefan şi Sf. Emeric. Relicvele au fost mutate la Buda, pe colina sacră Szent Gellért, în Biserica Romano-Catolică Cenad păstrându-se sarcofagul de piatră, unicat în arta central-europeană. Nu ştim dacă elevul Ion Agârbiceanu a învăţat la şcolile din Blaj despre primul sfânt al Ungariei, dar e posibil să fi cunoscut o lucrare a acestuia, tipărită în 1790 – de Ignatie Batthyani, episcopul catolic de Alba Iulia – şi redescoperită în 1876. Scrierile lui Gerard din Cenad (din anii 1027-1028), au apărut în lucrarea „Armonia lumii” (1984), îngrijită de Radu Constantinescu, cu o prefaţă de acad. Răzvan Teodorescu.

A nu se confunda cu lucrarea prinţului Charles de Wales (cu acelaşi titlu, din 2015). În lucrarea lui Gerard, cu subtitlul „Tălmăcire a cîntării celor trei coconi către Isingrim Dascălul”, regăsim gânduri şi pilde ale episcopului, cum ar fi: „Cum taie filozofii firul în patru”, „Bunul simţ nu are nevoie de retorică şi de filozofie”, „Paranteză despre prigonirea celor buni şi înţelepţi”, „Certurile dintre clerici şi cele dintre clerici şi laici …”, „Cîntecul stelelor …”, „Prostia omenească”, „Gerard trăieşte într-o vreme ticăloasă”, „Rătăcirile teologiei”, „Minciunile teologilor care linguşesc pe craiul”, etc. Ştiaţi că Gerard a fost primul scriitor de pe meleagurile bănăţene, martor al ciocnirilor românilor cu oştile năvălitorilor unguri? Ştiaţi că el a fost iniţiator al unui „învăţământ superior la Cenad, prelegerile sale comentate inaugurând un curs de filozofie scolastică la noi, în 1046, (…) exact cu 30 de ani mai înainte (…) de prima lecţie universitară din Europa medievală, la Bologna!”? Descoperiţi „Armonia lumii”, a lui „Gerardus … un personaj cultural cu valoare exemplară pentru vremea sa şi pentru colţul de lume de care şi-a legat numele”. Acad.Răzvan Teodorescu scria: «Este tulburătoare, întotdeauna, strădania istoricului de a reface, din puţin, un univers de gînduri demult stinse, de a restitui, din fragmente, efigia unui personaj dintre cele, fără număr, ce au alcătuit însăşi viaţa trecutului. Iar atunci când strădania aceasta ţinteşte la recuperarea, pentru chiar istoria culturii naţionale, a unei opere de europeană notorietate – şi acesta e cazul „Armoniei lumii” -, ea merită cu atît mai mult gratitudinea noastră».

Pe urmele elevului Ion Agârbiceanu şi a lecturilor sale, am descoperit „Licean … odinioară”, carte datată în 1939
(Bucureşti), existând argumente multiple care demonstrează că a apărut la Sibiu, în 1942-43, (a se vedea blogul prof. univ.
dr. Ilie Rad, „O precizare de istorie literară”). Romanul ar trebui să fie lectură obligatorie, fiind în primul rând o carte despre şcolile Blajului, scrisă în stil memorialistic, o adevărată istorie a formării unui caracter dârz «(…) din stirpea vajnicilor corifei ai Şcolii Ardelene, pentru care „fericirea naţiei” era scopul vieţii». Istoricul literar Ion Buzaşi (n.1943) scria în prefaţă: «Pentru tinerii absolvenţi ai Blajului de la finele veacului trecut „idealul naţional” era eliberarea naţională şi apoi mult aşteptata unitate naţională. (…) Romanul nu este doar o rememorare a unui timp revolut, ci şi o reconstituire fidelă a atmosferei şcolii româneşti din Transilvania – cu un bine conturat specific blăjean. Viaţa din şcolile Blajului este evocată prin descrierea unor momente sărbătoreşti, însufleţirea în legătură cu unele acţiuni naţionale, între care la loc de cinste stătea aniversarea zilei de 3/15 mai 1848 …». Personajul principal este Ionică Albu din Bogata, prezentat foarte realist. Putem să
ni-l imaginăm pe tânărul Ion Agârbiceanu, la primii paşi în descoperirea fascinantei lumi a cărţilor şi a Blajului – „locul unde a răsărit soarele românilor din Transilvania” (I. H. Rădulescu), fiecare pas fiind făcut pe urmele marilor personalităţi care s-au format aici. Este sigur că Ion Agârbiceanu a aflat povestea tânărului Mihai Eminescu, care – ajuns pe Dealul Hula -,
s-a oprit la umbra unui tei şi privind oraşul, a rostit celebrele cuvinte: „Te salut din inimă, mică Romă. Îţi mulţumesc, Dumnezeule, că m-ai ajutat s-o pot vedea!” Oare mai există teiul lui Eminescu – declarat monument al naturii -, în nordul oraşului, la ieşirea spre Târnăveni?

Invităm cititorii „Tribunei”, să redescopere „Mărturisirile” lui Ion Agârbiceanu: «Schiţele publicate în „Drapelul” nu am avut şi nu am sentimentul că sînt literatură. Încercările literare în proză au fost determinate de-o nouă încîntare estetică, de-o adevărată însufleţire. De „Semănătorul”. Şi anume: de proza literară a lui M. Sadoveanu, I. Ciocîrlan, Sandu Aldea. Şi, mai precis, de stilul nou, fraged de tinereţe, viu şi colorat, cu mare putere de a descrie natura şi aspectul extern al oamenilor – tocmai ceea ce păstram şi eu mai adânc în suflet, în chip inconştient, din prima mea copilărie. Citeam cu mare bucurie şi însufleţire revista săptămînală, dar mai ales bucăţile literare ale autorilor amintiţi. Le citeam şi de mai multe ori. Uneori cu glas tare, în grădină, în faţa clericilor români, care aproape toţi erau de asemenea însufleţiţi de „Semănătorul”, de proza cea nouă, dar mai ales de articolele
d-lui N. Iorga, care îmi plăceau şi mie foarte mult. Cred că noutatea, frăgezimea, bogăţia limbii în descrierea naturii şi a oamenilor m-au determinat să încerc proza literară. Simţeam acum o dorinţă, un avînt să încerc şi eu, ceea ce nu a fost cazul cînd am citit pe ceilalţi prozatori români: Negruzzi, Gane, Slavici, Creangă, Ispirescu, Vlahuţă, Duiliu Zamfirescu. Şi într-o seară, în ceasul de studiu, m-am trezit scriind şi rămânînd aşa de cufundat în lucrare, încît n-am băgat de seamă că trecuse ceasul nouă, că sala era goală, clericii plecînd la culcare.

M-am trezit şi m-am oprit din scris numai cînd un superior îşi întindea bastonul peste masa mea de scris spunîndu-mi:

-Ce faci dumneata aici? Mi-era cald. Scrisesem mult şi încontinuu. Erau ceasurile unsprezece. În seara aceea am scris schiţa „Hoţul”, deşi de publicat, în „Luceafărul”, cred că am publicat mai întîi schiţa „Mistreţul” – amîndouă din impresiile primei copilării. În „Hoţul” am pornit de la o veche casă de pădurar care era nu prea departe de căsuţa noastră de la Tufe, pe care însă am situat-o unde era căsuţa noastră. Punctul de plecare în scrierea schiţelor „Mistreţul”, „Cula Mereuţ” sau „Căprarul”, „Librarul” şi al celor mai multe publicate în volumul „De la ţară” a fost amintirea şi mai ales emoţia amintirii din întîia copilărie. Erau icoane care se ridicau în suflet, pline de duioşie. M-a robit în primele încercări înfăţişarea materială, sensitivă, a subiectului, şi năzuiam la o înveşmîntare frumoasă a lui, după pilda stilului noilor scriitori». (va urma)