133 de ani de la moartea lui Mihai EMINESCU

Mai întâi de toate ţin să vă mărturisesc o mult prea tristă şi întârziată constatare: aceea că acest vechi şi eroic neam românesc ar trebui să aibă, alăturat Calendarului Bisericesc, şi unul, cu vala­bilitate permanentă, care să ne ţină memoria trează, ne­lăsându-le urmaşilor noştri să li se împuţineze nici min­tea şi nici credinţa străbună; nici dorul de ţară şi nici dragostea de pământul natal, de limba şi cântarea doinită îmbrăcată în haina românească; nici grija pen­tru cinstirea memoriei pă­rinţilor, a eroilor şi a marilor oameni din trecut. Ca urmare, mă gândesc că
de-aş avea bani şi avere, precum nu am avut şi nici nu voi avea vreodată, aş redacta, tipări şi distribui gratuit un astfel de calendar de buzunar, multiplicat în milioane de exemplare, din care să nu lipsească nu numai cele mai dragi amin­tiri din istoria multimilenară a neamului românesc, dar şi cele mai triste şi tragice dintre evenimentele sale. Bănuiesc că ghiciţi cu ce aş începe: cu datele biografice ale lui Eminescu, urmate de povestea fără sfârşit a vieţii şi operei sale, pentru că ce am fi fost noi, românii, fără el?!

Gânduri şi întâmplări eminesciene

   Dotat cu inegalabilul său talent poetic, el continuă să rămână un statornic şi un nu prea fericit singuratic prin unicitatea sa, atât în istoria literaturii române cât şi în cea universală. Dar cine poate fi el?! Nu ştiu cine ar fi spus că a fost un om care a trecut nu oricum prin lume, şi că ar fi lăsat, în urma lui, un mesaj poetic fără pereche în limba ţării sale. Că ar fi înnebunit, după care s-ar fi stins din viaţă şi ar fi fost îngropat sub un tei. Chiar şi numai atât, şi-ar fi fost îndeajuns pentru o legendă. Numai că în urma sa au rămas notele lui de călătorie în împărăţia spiritului. Personal cred că nu era nebun pentru că de atât de multă trudă n-a avut timp când să o facă. Dacă este adevărat că ochii omului sunt oglinda fidelă a sufletului său, atunci cum se exlică faptul că, uneori, în spatele unor ochi frumoşi nu se află şi o inimă bună?! De unde şi câteva spicuiri din manus­crisul cu numărul 2062; fila 138, pe verso, din "Caietele Eminesciene": "Ochii se atârnă de suflet şi de îndemnul minţii"; "Ochii: cei dintâi tâlhari ai păcatului"; "Ochii sunt cele două mâini fără trup"; "Vederea com­pletează ochii minţii". De la el am rămas cu convingerea cum că talentul nu este numai muncă, este şi revelaţie. Dovadă că mulţi au reuşit doar să-l îngâne pe Eminescu. "Gânditorul din Păltinişul Sibiului", filozoful Constantin Noica (1909-1987) mărturisea, cu regret în glas, că în loc să-l iubim şi să-l stimăm cu adevărat,
l-am "izgonit" în mit pe Emi­nescu. Personal, îmi place să cred că, în vara spre toamna anului 1866, "Teiul din Dealu Blajului" a fost mângâiat în lacrimile ochilor de copil ai lui Eminescu. Poate şi din această pricină îmi sunt tot mai dragi teii. Şi să nu vă miraţi că Eminescu mai este, încă, sărbătorit şi comemorat pe tot teritoriul limbii române. Îmi este tare dor de dumnevoastră, Domnule EMINESCU !