Aceste puţine şi neputincioase cuvinte prilejuite de trecerea la cele veşnice a tânărului meu prieten, profesorul de matematică Mihai Popa, nu se vor neapărat un panegiric, ci mai degrabă un remember, un îndemn la neuitare pe care-l merită cu prisosinţă acest mare suflet, pedagog de excepţie într-un context în care tot mai puţini tineri vin să profeseze în învăţământ.
Absolvent al Colegiului “Gheorghe Lazăr” şi al Facultăţii de matematică a Universităţii “Babes-Bolyai” Cluj, facultate de top în ţară, Mihai Popa s-a întors acasă în Sibiu (de loc este din Şeica Mare).
A profesat la mai multe unităţi şcolare: Liceul Pedagogic, Colegiul “Gheorghe Lazăr” şi în ultimii ani s-a titularizat la Colegiul “Octavian Goga”, de unde a plecat într-un alt timp, poate al veşniciei, regretat deopotrivă de elevi şi colegi.
Ne-am cunoscut cu câţiva ani în urmă, prin blânda şi cucernica sa soţie, doamna Adda, fiica vrednicului, bunului şi risipitorului de talent Aurelian Dinulescu, trecut şi el în lumea umbrelor. Eram la vernisajul unei expoziţii de icoane provenite din patrimoniul Muzeului Astra. Peste tot se auzeau colinde iar profesorul a venit cu elevii clasei unde era diriginte. M-a cucerit de la început figura sa deschisă, luminoasă şi fizic şi spiritual. Am schimbat în timp reflecţii de lectură pe marginea unei cărţi: familia Popa, la care trebuie să-l nominalizez şi pe Vlăduţ, un pasionat cititor, era la curent cu marea literatură şi arta. Ca profesor de matematică frecventa cele mai noi discursuri aparţinând culturii şi filosofiei matematice, dincolo de paidea maieuticii exersate  în taberele de matematică de la Păltiniş, Sadu sau de la Olimpiadele pe ţară.
De la el am primit, scos de pe calculatorul său, Discursul de Recepţie la Academie a ilustrului cărturar şi matematician Solomon Marcus.
Ar fi multe de spus despre prietenul nostru tânăr, plecat atât de intempestiv din realitatea aceasta urâtă.
Nu ştiu dacă cuvintele unui cărturar de Ev Mediu târziu, germanul Johannes Von Tepl, cuvinte ce le voi reproduce, pot fi o consolare pentru familie: “Din clipa în care se naşte, omul este destul de bătrân ca să moară” (Plugarul şi moartea, Ed. Humanitas 1997).
La această dramatică aserţiune am putea adăuga şi hermeneutica filosofului Heidegger, potrivit căruia moartea nu este momentul în care omul iese din viaţă, ci un mod de a fi  pe care omul şi-l asumă din clipa în care intră în ea. Şi totuşi… este mai tristă mica mea realitate de când Mihai a plecat.
SĂ-I FIE MEMORIA BINECUVÂNTATĂ!
Prof. univ. dr. Ioan MARIŞ