Fantome, criminali, călugăriţe populează tunelurile ce străbat adâncurile Sibiulului spre toate cele patru puncte cardinale. Viaţa din oraşul ascuns în măruntaiele pământului e presărată cu apariţii ce-ţi îngheaţă sângele în vene, cu nenorociri şi cu strigătele disperate ale celor care aleargă cu paşi repezi departe de duşmani. Aşa ar arată un episod din viaţa Sibiului subteran din alte veacuri, aşa ar arăta viaţa în tunelurile cetăţii. Adevăr sau legendă? Pentru sibieni, tunelurile Sibiului şi poveştile ţesute în întunecimea din adâncuri sunt episoade adevărate, pentru istorici sunt doar legende urbane, aşa că astăzi o luăm la picior prin tunelurile Sibiului.
Tunelul de la Bastionul Soldisch

Cu plan bine pus la punct de vreo două zile, am pornit-o spre Bastionul Soldisch. La gura tunelului e lesne de ajuns, odată ce vechea moară a fost dărâmată. Dar nu găsirea gurii e problema, ci grija pentru ceea ce am putea întâlni. Astfel, ca o măsură de precauţie, plimbarea a început cu câteva pietre aruncate în gura tunelului, mai ales că întâlnirea cu vreun maidanez nu figura în plan. Aruncatul pietrelor a fost fără surprize, aşa că ne-am înfiinţat la gura tunelului, ne-am supt burţile pentru a ne strecura printre marginile tunelului şi o proptea din ciment ce tăia intrarea în două.
Un pas mai chinuit în jos şi gata, păşim în tunel; nu pe pământ, aşa cum ne-am aştepta, ci pe un covor generos de zdrenţe şi sticle. Nici nu ştiu spre ce să-mi îndrept atenţia mai întâi: spre covorul care scârţie ameninţător a cioburi şi din care mi-e frică să nu se ivească vreun rozător, sau spre pereţii îmbrăcaţi în cărămidă. Vreo 7-8 metri, cărămida ne e vecin bun, dar în curând îi ducem dorul căci ea dispare în stratul de pământ al arcadei tunelului. Încă vreo câţiva metri şi tunelul se bifurcă. Pentru început înspre nord-vest (dacă busola mea de tip breloc, indică punctele cardinale corect). Gura primei bifurcaţii de tunel e şi ea căptuşită cu cărămidă şi, având în vedere acelaşi covor de haine şi sticle, e limpede că a fost din plin folosită. Noi o ocolim, nu de alta dar la gura bifurcaţiei, tunelul coboară vreo 50-60 de centimetri.
Câţiva metri mai în faţă, tunelul principal se ramifică din nou – de data asta spre sud-est. Asta e calea aleasă. Parchetul de haine, sticle şi peturi s-a terminat demult, aşa că acum singurii tovarăşi de drum sunt întunecatele ziduri din pământ. Cum lanterna e una slabă, bliţul aparatului de fotografiat e cel mai bun aliat, aşa că aparatul ţăcăne, ţăcăne, iar imaginile tunelului curg, curg. Puţin mai încolo - se zăreşte o altă ramificaţie sau o cotitură, dar noi facem cale întoarsă. Poate data viitoare ne vom aventura mai mult, mai ales dacă ne vom asigura echipamentul necesar: o lanternă mai puternică şi, de ce nu, un ghem de sfoară ca să fim siguri că nu rătăcim calea de întoarcere.

Gratii şi uşi zăvorâte

Plimbarea prin tunelurile bastionului Soldisch nu se poate încheia atât de repede, aşa că ne continuăm cercetările pe partea dinspre strada Bastionului. Chiar la cotitura dintre străzile Alba Iulia şi Bastionului sunt vreo trei uşi, aşa că simţi cum te gâdilă sub tălpi să vezi ce e în spatele lor. Sunt uşi în zidul bastionului şi, gândindu-te la cea de-a doua ramificaţie a tunelului, îţi spui că poate aici duce, înăuntrul zidurilor cetăţii. Dar trebuie să-ţi înfrângi curiozitatea pentru că fiecare uşă e bine încuiată, iar privirile aruncate prin ferestrele înguste îţi indică doar faptul că aceste incinte au fost transformate în magazii, aşa că cercetarea noastră e scurtă de tot.
Gura unui tunel şi câţiva metri din acesta se pot observa la Bastionul Haller, în partea dinspre parcarea Sălii Thalia. La fel ca şi la Bastionul Soldisch, trebuie doar să fii puţin atent ca să observi tunelul: la baza zidului, zăreşti pentru început un grilaj, iar în spatele lui – tunelul, a cărui podea e din plin căptuşiţă cu zdrenţe, sticle şi alte cele. E limpede acum că şi acest loc a folosit de adăpost celor fără de casă. Fotografi, o privire aruncată la lumina unei lanterne... dar hăul e prea întunecat ca să desluşeşti ceva. Poate, specialiştii în domeniu au mai multe de spus.

Reţeaua subterană, o legendă urbană?!

De cum rosteşti în Sibiu cuvântul tunel, colegi de birou, prieteni, cunoscuţi, încep să-ţi povestească despre tunelurile care împânzesc adâncurile Sibiului. Fiecare a auzit o poveste despre un tunel ce porneşte de la Primărie, de la Biserica Evanghelică, de la Biserica Ursulinelor sau de la vreo şcoală şi face legătura cu alte puncte nevralgice ale oraşului sau merge mai departe până la muzeul din Dumbrava Sibiului, în localitatea Cristian sau cine mai ştie unde. Nici poveştile cu fantome sau criminali nu lipsesc din peisaj, aşa că cine a învăţat pe băncile Liceului Pedagogic ştie destule asemenea istorii, cu siguranţă.
Tunelurile asigură comunicarea subterană între clădirile administrative, aşa că măruntaiele Sibiului sunt înţesate de tuneluri. Acesta este refrenul sibienilor, acesta e refrenul contestat de istorici. Supoziţii s-au tot făcut, cu demonstraţiile a fost mai greu. Cert este că acolo unde tunelurile au fost descoperite şi umblate, s-a vorbit şi de valorificarea lor într-un circuit turistic. Exemplul unor capitale precum Roma sau Paris e elocvent.
Şi totuşi, aşa cum spuneam, părerile cercetătorilor diferă de cele ale sibienilor: „În cazul multor locuri din Sibiu există povestea cu o subterană, cu un tunel. Însă fortificaţiile nu aveau sistem de comunicare între ele.  De pildă, când s-a lucrat la Primăria din Piaţa Mare s-a descoperit un canal, de vreo 1,1 metri înălţime şi 60-70 centimetri lăţime. S-au încercat supoziţii cum că ar fi fost un tunel, dar am cercetat: era un canal de aducţiune”, subliniază arheologul Petre Beşliu.
Nici Muzeul de Istorie Casa Altemberger nu a scăpat de tuneluri de poveste, mai ales că aici a funcţionat timp de secole primăria oraşului. Legendele din fosta primărie s-au născut din cauza unei gropi care a avut cel puţin 8, 3 metri adâncime: "Această latrină a fost foarte bine construită, cu arce de cărămidă. În timpul cercetărilor am remarcat că unule dintre aceste arce erau întregi, altele sparte. Puteai să ai impresia că dincolo de ele ar fi fost un tunel, dar groapa a avut o altă funcţiune. Pe la 1720, după o epidemie de ciumă,  toate obiectele care ar fi putut declanşa un nou episod de ciumă, au fost aruncate acolo şi arse", adaugă Petre Beşliu. Explicaţiile sale sunt completate în cartea "Primăria veche din Sibiu: casa, oamenii, muzeul": "La începutul secolului al XVIII- lea ciuma a lovit de mai multe ori oraşul. Prima epidemie a fost semnalată în 1706. În 1710 se încearcă a se potoli răspândirea bolii... Abia în 1718 se declara stinsă epidemia. Posibilele surse de contaminare de la Primărie au fost aruncate şi arse în fosta latrină, ea însăşi sursă de infecţii... Datarea unei căni din groapă în 1721 arată perioada în care ea a putut fi aruncată". Reprezentanţii Direcţiei Judeţene pentru Cultură merg pe aceeaşi linie, infirmând existenţa unei reţele subterane în Sibiu.
Dacă reţeaua de tuneluri subterane nu intră în calculele specialiştilor, în schimb aceştia nu neagă posibilitatea existenţei unor tuneluri de lungimi mici care să asigure legătura cu perimetrul din exteriorul zidurilor: "Cred că tunelul de la Bastionul Soldisch făcea legătura interior-exterior pe porţiuni mici. O cetate nu prea putea rezista unui asediu mai mult de zece zile, pentru că lipsea mâncarea, aşa că aceste subterane au fost construite ca, în timpul unui atac, să-şi ia duşmanul prin surprindere", conchide Petre Beşliu.
Încheiem şi noi plimbarea prin tunelurile Sibiului, dar, dacă v-am trezit curiozitatea, vă invităm săptămâna viitoare să ne continuăm călătoria prin măruntaiele Sibiului.

* Catacombele din Paris este genericul sub care sunt cunoscute caverne şi tuneluri din fostele mine pariziene. Aici este adăpostit şi un faimos osuar care atrage milioane şi milioane de turişti de la deschiderea oficială pentru vizitare în 1867.
* Şi Roma şi-a sporit faima prin catacombe. Acestea se întind sub sau în apropierea capitalei Italiei şi sunt de fapt locuri de îngropare ale creştinilor, dar şi ale păgânilor şi evreilor. Se pare că  începuturile datează de prin secolul al II-ea, când creştinii erau nevoiţi să-şi îngroape morţii în secret.