Cu cât trece mai mult timpul de la momentul 1989 înspre „azi”, cu atât povestea asta a Revoluţiei devine tot mai subţire şi mai confuză. Ce e clar e că, între 21 şi 22 decembrie, ne amintim, aşa, să „marcăm” acel moment cu oficialele şi tradiţionalele ceremoniale cu depuneri de „coroane şi jerbe de flori”, cu oficialităţi prezente pentru că aşa e oficial să facă oficialităţile, cu rememorări care spun cam unul şi acelaşi lucru despre „libertate”, căderea dictaturii ceauşiste, eroi-martiri, democraţie, jertfă şi momente sublime sau, mai rău, cu diverse opinii care se bat cap în cap, scenarite din ce în ce mai fanteziste care ajung la concluizia tristă că s-a ieşit degeaba în 1989, că totul a fost o combinaţie externă americano-sovietică, dar cu figuranţi autohtoni, ba că a fost o „loviluţie” cu împuşcături a eşaloanelor 2 şi 3 ale nomenclaturii PCR, iar lista poate continua până la plictiseală, cu scopul unic de a îşi bate joc atât de morţii, cât şi de viii lui Decembrie 1989.

Decembrie 1989 la Sibiu, pe scurt

Sibiul a fost unul din oraşele-cheie ale lui 1989. Cu riscul de a ne repeta sau de a repeta ceea ce se (mai) ştie deja, facem o scurtă rememorare.
De revolta de la Timişoara se ştia încă de pe 16 -17 decembrie, din auzite sau de la Radio Europa Liberă, dar abia în 18- 20 apar primele chemări la un protest mai de amploare, prin   împrăştierea de manifeste şi prin acţiunea de la fabrica Balanţa unde, în atelierul de sudură, se aude „Nu vă fie frică – Ceauşescu pică” şi este aprinsă o lumânare în memoria victimelor de la Timişoara. „Vecinii” de la Întreprinderea de Utilaje şi Piese de Schimb – IUPS, se mobilizează şi ei, pregătindu-se pentru a doua zi. În dimineaţa lui 21 decembrie, Revoluţia începe la Sibiu. Muncitorii de la Balanţa după un scurt conflict cu conducerea comunistă a fabricii, pornesc spre Piaţa Mare. În paralel, cei de la IUPS încearcă să se adune în Piaţa Unirii, unde Miliţia intervine violent operând şi arestări. „Grupul Balanţa” încearcă, în drumul lui spre centru să îi mobilizeze şi pe muncitorii de la Mecanica, Fabrica de Mobilă – IPL şi IRES, care li se vor alătura ulterior. Pe str. Gheorghe Lazăr, Miliţia intervine şi operează şi aici arestări. Cei care au „scăpat” din cele două grupuri de manifestanţi se întâlnesc în Piaţa Mare, unde din nou, Miliţia intervine dar este copleşită, un autoturism ARO fiind răsturnat şi incendiat de o fată. Pentru scurtă vreme, Piaţa Mare din Sibiu este „în minile” celor câteva zeci de revoluţionari. Se cântă „Deşteaptă-te române” şi „Hora Unirii”.

Conducerea de partid, în frunte cu Nicu Ceauşescu, intră în panică şi cere intervenţia armatei. Care intervine, alături de subunităţi de Miliţie, Securitate şi pompieri. Se ajunge la conflict deschis între manifestanţi şi forţele de ordine, militarii fiind nevoiţi să tragă foc de avertisment. Apar primii morţi, şi răniţi prin împuşcare. În final se ajunge la „pace” şi la  faimosul strigăt „Armata e cu noi”. Şi apar primele neclarităţi despre „cine a tras”. Protestul se extinde în tot oraşul, se încearcă un dialog nereuşit cu Nicu Ceauşescu la Comitetul Judeţean de Partid (Tribunalul de pe bd. Victoriei). Protestul anticomunist ia amploare în tot oraşul. Seara, este atacat sediul Miliţiei, unde sunt incendiate maşini şi, din nou, se trage. Conflictul se linişteşte cumva în jurul orei 21. Bilanţul zilei de 21 decembrie la Sibiu a „marcat” patru morţi.  

Ziua de 22 Decembrie este deja pregătită pentru Revoluţie. Încă de dimineaţa, muncitorii sibieni sunt mobilizaţi şi ies pe străzi. În jurul orei 9.30 Sibiul e, în fapt deja liber de comunism şi ceauşism, în faţa Casei de Cultură a Sindicatelor desfăşurându-se primul miting „liber” al Sibiului. După aproximativ o oră, oraşul nostru are şi o conducere provizorie, Forumul Democratic al Judeţului Sibiu, care ia primele măsuri de desfăşurare normală a activităţii în oraş. Fără a avea idee de ceea ce va urma. Puţin după ora 12, la Bucureşti, Ceauşescu fuge cu elicopterul, punând capăt, astfel, dictaturii comuniste în România. În principiu, aici ar fi trebuit să se termine totul. Dar nu a fost aşa. Oricum, „Forumul” a mai marcat o altă premieră în proaspăta istorie a României libere, aceea de a fi înlocuit, destul de forţat, nedemocrat şi cu cartuş pe ţeavă, de „cine trebuie”, respectiv Frontul Salvării Naţionale – FSN.

Un război cu zvonuri şi gloanţe

Aproape simultan cu momentul fugii lui Ceauşescu, la Sibiu începe războiul. La început, între Armată şi „vecinii” de la Miliţie-Securitate, apoi generalizat, între Armată, Gărzi patriotice, civili „revoluţionari” înarmaţi şi ceea ce generic erau denumiţi „terorişti”. Toată lumea vedea terorişti, găsea terorişti, identifica terorişti, trăgea în terorişti. Nefiind suficientă harababura locală, Televiziunea Română proaspăt „Liberă” a contribuit din greu la întreţinerea stării de haos şi la suplimentarea numărului de morţi şi răniţi. Era epoca zvonurilor care pe cât erau mai lipsite de logică, pe atât erau crezute mai intens.
Pe pagina web a unuia din cei mai „în temă” învestigatori ai fenomenului decembrie 1989, Marius Mioc, mariusmioc.wordpress.com, există o întreagă arhivă video care tratează, printre altele şi zvonurile despre Sibiu împrăştiate de TVRL.

Aflăm astfel, prin vocea unui anume inginer Coman din Sibiu că securitatea trage în militari, deghizată în „haine de MFA” (Ministerul Forţelor Armate, denumirea veche a MApN), că apa e otrăviă. La fel, prezentatorul TV George Marinescu o citează pe o anume „doamnă Drăghici” care  relatează că „fostul prinţ moştenitor Nicu Ceauşescu a năvălit înarmat în comună încercînd să ia ostateci. A fost prins şi este deţinut de localnici într-o staţiune de cercetări”.

Acelaşi George Marinescu face referiri că „se duc lupte intense la Casa Armatei, între Securitate şi Armată”, că „în jurul spitalului se trage asupra maşinilor de salvare de către lunetişti din securitate”. În plus, Armata a înconjurat Casa de Cultură în care s-a baricadat Securitatea şi Miliţia, că se duc lupte pe strada Banatului, în zona Aeroportului şi în Oraşul de jos. Cunoscutul Teodor Brateş intervine şi el, că, din Sibiu. „unităţile militare cer ajutor de maximă urgenţă” şi solicită ajutorul  „aviaţiei” sau chiar „cine poate”,  „ca să nu continue măcelul”. Acelaşi Brateş mai anunţă că ”armata nu mai are muniţie”, că Securitatea „continuă să atace unităţile militare” şi că „se trage, de la Spitalul Judeţean”.

Zvonoteca a continuat şi la mulţi ani după 1989, şi aflăm, de exemplu, din Adevărul, că sibienii au strigat pe 21 decembrie „Să plece tăticu, vrem să vină Nicu” (articolul „Sibiu 1989. Războiul Armatei cu Internele”, din 5 aprilie 2010. Dacă vreunul din cei care au ieşit în stradă atunci pot confirma aşa ceva, ar fi OK. Deşi nu cred.

Locurile Revoluţiei, acum... Adică mai nimic

Dacă mergi acum prin locurile din Sibiu care, atunci, au scris primele pagini din istoria Sibiului post-comunist, realizezi că aproape nimic nu îţi mai reaminteşte de momentele de atunci. Da, avem monumente ale eroilor în unităţile militare, în faţa Poliţiei sau la Casa de Cultură (aici inclusiv Troiţa din lemn, care zace în anonimat lângă o parcare), nişte plăci memoriale în Piaţa Mare pe care calcă trecători nepăsători la detalii din acestea, alte plăci comemorative aşa de vizibile încât nu se mai sinchiseşte nimeni de ele (Casa de Cultură, osta centrală telefonică de pe Mihai Viteazu şi Cercul Militar), plus mai multe morminte pe o alee din Cimitir unde familiile îşi plâng, an de an, morţii, sub ochii nepăsători ai politicenilor şi autorităţilor invitate, mult prea preocupate de imaginea proprie in contextul momentului decât de cei care, indirect, prin moartea lor, i-au cocoţat acolo unde sunt. În rest? Oraşul "evoluează" iar amintirile din vremea lui ‘89 s-au cam dus. "Jos Ceauşescu"-rile scrise pe blocuri au fost izolate termic cu "zăpadă artificială", urmele gloanţelor de pe clădiri au fost astupate şi date cu tencuială nouă şi colorată, casele asupra cărora s-a tras ca la poligon au fost ori puse jos, ori refăcute complet. Statuia aceea urâtă a lui Lazăr din Piaţa Mare, primul monument al celor căzuţi la  Sibiu, nu mai e. Fabrica "Balanţa", de unde a pornit Revoluţia la Sibiu, e rasă de pe suprafaţa Terrei, cu tot cu "Atelierul Sudură" unde s-a aprins "Flacăra Revoluţiei". Unde era odiosul filtru de "revoluţionari" de la Facultate (care ţineau neapărat să il claseze drept "terorist" pe un bătrân care avea în portbagaj un cuţit de bucătărie şi avea un buletin de identitate vechi, deci "fals") acum fumează şi beau cafea "to go" studenţii de la ULBS. "Judeţeana de Partid" a lui Nicu e o găoace cu nimic în ea. Chiar şi oamenii de atunci nu mai au chef să îşi amintească, asta dacă nu chiar regretă că au ieşit "atunci" din cauză de ce e acum. Şi poate au dreptate. "Tovarăşii" alungaţi atunci au fost readuşi la conducere, că au devenit, subit, mari democraţi sub semnul "Frontului". Activiştii PCR ori au murit confortabil de bătrâneţe, ori au devenit nişte pensionari simpatici cu pensii simpatice şi babane, cei care au tras şi-au făcut toţi datoria faţă de Ţară şi Neam, iar 1989 se pierde încet dar sigur, ceea ce se şi doreşte parcă. Dar, dincolo de toate acestea, atunci, noi, românii am făcut o REVOLUŢIE. Că ne-au furat-o alţii, e altă poveste şi vina noastră că ori ne-am bucurat prea mult, ori am vrut linişte, ori am uitat sau nu am ştiut că "Ajutorul Roşu" al tovarăşilor a funcţionat cu motoarele duduind atât în politica post-decembristă cât şi în economie sau alte domenii. Păcat, păcat, de sângele vărsat, totuşi.   

Foto: Liviu CATALAN, Dumitru CHISELIŢĂ