Alexandra, Alex, Anca, Andreea, Karina, Doru, Dragoş, Ramona, George, Dora, Gheorghe, Alina, Marianne... numele lor nu vă sunt cunoscute, aşa cum sunt cele ale vedetelor ce apar zilnic pe posturile de televiziune. Şi totuşi de la fiecare dintre ei am avea ce să învăţăm: veselia de la Dora, tenacitatea de la Gheorghe, grija de la Anca sau puterea de a lupta pentru o viaţă obişnuită de la fiecare dintre ei. Pentru că toţi sunt oameni cu dizabilităţi, dar merg la muncă într–un atelier ce are aer de "acasă" şi multă veselie. Atelierul funcţionează la Centrul Ocupaţional pentru Persoane cu Dizabilităţi din Sibiu, acolo unde aceşti oameni au primit încredere şi şansa de a se integra în viaţa socială.
18 persoane cu vârste cuprinse între 18 şi 57 de ani au un loc de muncă. Şi ce este neobişnuit în asta, vă veţi întreba. Faptul că fiecare dintre aceşti oameni are o dizabilitate şi faptul că vin la muncă, şi lunea, şi marţea, şi miercurea, şi joi, şi vinerea. Locul de muncă le-a fost oferit de Centrul ocupaţional pentru persoane cu dizabilităţi din Sibiu şi este mai mult decât un atelier unde se fac lumânări, tablouri, unde se ţese şi se croşetează. Acest atelier e spaţiul în care acestor oameni li se oferă şansa de a-şi clădi încrederea în sine, de a-şi descoperi locul în societate şi de a se integra în viaţa cotidiană.
Centrul s-a deschis în urmă cu câţiva ani din iniţiativa Asociaţiei Diakoniewerk International şi este condus de Ana-Maria Palcu. „În colaborare cu Direcţia pentru asistenţă socială s-a efectuat un studiu şi am văzut că nevoia comunităţii merge spre îngrijirea şi recuperarea persoanelor cu dizabilităţi, spre crearea unui centru ocupaţional de zi. Aceşti oameni frecventează şcoala, iar apoi mulţi dintre ei rămân în izolare acasă pentru că foarte puţine firme sunt dispuse să îi angajeze. Cei mai mulţi au handicap mintal, asociat cu handicap fizic, locomotor, vizual sau au Sindromul Down”, spune Ana-Maria Palcu.

Tablouri din hârtie

La ora 11, atelierul Centrului ocupaţional din Sibiu freamătă de lume şi de activitate. Cea mai mare rumoare vine de la masa aşezată în mijlocul încăperii. Şapte tineri şi o doamnă între două vârste trebăluiesc de zor: unii deapănă aţă, alţii înşiră mărgele pe aţă, alţii pictează suporturi pentru lumânări sau fac tablouri din ghemotoace mici de hârtie.
„Pictez suporturile pentru lumânări. Au fost sărbătorile şi suporturile au fost foarte cerute. Acum facem altele, să fie cât mai multe”, povesteşte unul dintre tineri, în vreme ce mâinile nu-i stau o clipă. Pensula are un drum bine stabilit: culoare - suport, culoare - suport şi tot aşa, cu roşu, verde, galben sau albastru, flori şi petale se ivesc pe suportul pentru lumânare. Tuburi cu culori sunt aşezate şi în faţa colegei lui, alături de multe ghemotoace mici de hârtie şi de o foaie pe care se iveşte deja forma în relief a unui clopoţel. Secretul sutelor de ghemotoace se dezleagă rapid: rând pe rând ghemotoacele sunt colorate diferit şi sunt lipite apoi pe o coală albă. Aşa se nasc, pe tablouri din hârtie, povestea iernii, povestea primăverii, povestea toamnei. „Tablourile pe care le avem pe pereţi sunt lucrate în această tehnică şi au mare succes. Am primit comenzi de la diferite familii care şi-au dorit să pună asemenea peisaje în camerele copiilor”, spune Ana-Maria Palcu.

Dora şi Doru

Dora are aproape 28 de ani şi aşa cum mărturiseşte e foarte ocupată. Doar ţese la război. Cu o mână îndepărtează cele două şiruri de iţe, iar cu cealaltă trece aţa printre şiruri. Pe micul război din faţa ei s-au adunat deja metri buni de ţesătură şi nici nu e de mirare având în vedere că pentru Dora termeni precum urzeală, suveică, bătător sunt la fel de familiari ca şi gestul de a ţese. „Am făcut trei păturici pentru copii. Una a fost vândută, iar pe două le-am dăruit”, povesteşte Dora în timp ce cu degetele trasează modele imaginare pe ţesătură. De prima zi petrecută aici îşi aminteşte cu drag şi spune că atunci şi-a dorit foarte mult să îi cunoască pe ceilalţi. I-a cunoscut, iar între timp şi-a făcut şi o prietenă bună, pe Anca.
Nici Doru nu s-a aşezat la masa din mijlocul atelierului. Stă la calculator, priveşte monitorul şi cu câteva clickuri încearcă să stingă un bec. Îi place calculatorul, dar nu se dă înapoi nici de la rezolvatul puzzle-urilor sau de la înşirat mărgele, povestesc angajaţii Centrului. De vorbit, Doru nu prea vorbeşte, dar râde atunci când i se aduce aminte că de dimineaţă a venit la atelier cu maşina, alături de Cami şi Ramona.

De la traforaj la bucătărie

Cel mai tăcut dintre toţi e Gheorghe, unul dintre veteranii atelierului şi unul dintre oamenii de bază. Bormaşină, cleşte, patent, traforaj – toate fac parte din universul lui, un univers populat, de asemenea, cu brăduţi din plăci de lemn, cu suporturi de creioane şi cu fluturi pentru ghiveciul cu flori.
„Doamna Viorica a făcut şablonul pe placă şi eu tai cu traforajul după formă”, spune Gheorghe şi se pune pe lucru. Încet, cu atenţie, urmăreşte conturul în formă de ursuleţ trasat pe placaj. Dar pânza se rupe şi, tot încet şi tot cu atenţie, Gheorghe scoate pânza ruptă, deschide un dulap cu unelte, ia o cutiuţă, ia o altă pânză şi o înlocuieşte pe cea ruptă. Sprijină apoi placajul pe colţul mesei şi reia decupatul în lemn. Munceşte în aceeaşi linişte, linişte întreruptă doar de glasurile şi chicotelile colegilor de atelier: „Vezi că acolo nu ai lipit bine”, „Mie îmi place Compact”, „Da` de Viţa de Vie ai auzit?”, „Şi de Cassa Loco?”.
Rumoarea discuţiilor te însoţeşte la bucătărie. Aici se munceşte de zor şi două tinere au început să pregătească gustarea de la ora 15, în timp ce colegul lor împătureşte de zor şerveţelele pentru masă. Fiecare îşi cunoaşte bine sarcinile, de la aşezatul tacâmurilor, la amestecatul mămăligii sau pregătitul unui salam de biscuiţi. „Facem salam de biscuiţi pentru gustare. Punem biscuiţi, lapte sau apă dacă e post, unt, stafide, zahăr, cacao, esenţă de rom”, spune una dintre fete şi continuă: „Săptămâna asta suntem de serviciu la bucătărie; pregătim micul dejun dimineaţa, aşezăm masa la prânz, pregătim gustarea. E bine, dar abia aştept să mă întorc în atelier şi să croşetez. Îmi place mult să croşetez”. Şi poveştile cu cei trei tineri continuă minute bune, de la amintiri din locurile vizitate în concediile petrecute alături de colegii de la Centru la discuţii despre mâncarea pregătită acasă după reţetele învăţate aici.

„Pe acesta eu l-am făcut. Vrei să-l cumperi?”

„Solicitările pentru acest centru sunt foarte mari şi de aceea avem şi program individual. Există persoane care vin doar în anumite zile sau doar între anumite ore. Se lucrează pe grupe: o grupă face de serviciu la bucătărie, unde se pregătesc gustările şi micul dejun, se aşează masa, iar o altă grupă lucrează în atelier. Atunci când o persoană vine pentru prima dată la noi, trece printr-o perioadă de probă de la trei săptămâni la trei luni şi încearcă diferite activităţi, iar la final, în funcţie de preferinţele fiecăruia, de dizabilitate sau de motricitate, decidem care activitate îi este cea mai potrivită”, spune Ana-Maria Palcu.
Până la activităţi precum ţesutul, creat tablouri din hârtie sau înşirat de mărgele, altele sunt lucrurile pe care aceşti oameni trebuie să le înveţe. „La început, cei mai mulţi dintre ei nu prea cunosc reguli pentru că mulţi sunt într-un fel izolaţi acasă, iar primele progrese se observă atunci când, dimineaţa, fiecare merge singur la dulăpiorul lui, îşi ia lucrul şi începe să muncească fără să i se spună. Satisfacţii? Există. La Târgul de Crăciun, când au văzut produsele pe care ei le-au făcut, au avut sentimentul de satisfacţie al muncii făcute de ei. Le spuneau oamenilor: pe acesta eu l-am făcut. Vrei să-l cumperi?” Obiectele create la acest Centru sunt comercializate la târguri, la magazinele CNM ASTRA, la Librăria Mitropoliei Ardealului şi în hypermarketuri din Sibiu.
Dincolo de muncă, oamenii care vin la acest Centru au parte şi de activităţi distractive şi de relaxare. Ar fi în primul rând ieşirile săptămânale la cafenea, acolo unde se întâlnesc cu persoane implicate în programe similare, iar în al doilea sunt concediile de o săptămână sau două săptămâni pe care le petrec împreună cu colegii şi cu angajaţi ai Centrului ocupaţional. Patru angajaţi şi câţiva voluntari se ocupă de persoanele de la Centrul Ocupaţional pentru Persoane cu Dizabilităţi. Lor li se datorează în bună măsură progresele pe care aceşti oameni cu deficienţe le fac, lor li se datorează zâmbetul cu care aceşti oameni spun că aici şi-au găsit cel mai bun prieten sau seninătatea cu care îşi exprimă preferinţa de a croşeta sau de a face tablouri din hârtie.
Consiliul Judeţean Sibiu suportă o parte din cheltuielile de personal, iar Parohia Evanghelică a pus la dispoziţie spaţiul necesar funcţionării Centrului. Sponsorizările asigură bunul mers al lucrărilor, iar cine vrea să sprijine activităţile de aici o poate face contactând Centrul, la adresa Sibiu, str. Mitropoliei nr. 28, tel. 0372729532.