Nu mă mir că turiştii nu mai stau acum la rând să treacă unu câte unu prin Strunga Ciobanului, a Doamnei, a Dracului - ca odinioară. Şi nici că în prezent cabanele sunt mai tot timpul goale; înainte dacă nu ajungeai până la ora 14 cel târziu 15, înnoptai pe scaun, în sala de mese. M-ar mira totuşi dacă ar mai interesa pe cineva memoria cărărilor. Dar puteam să nu răspund provocării unui generos şi vechi prieten care mi-a oferit ocazia unor rememorări despre ce a fost turismul nostru montan? Apoi faptul că ani în şir redacţia Tribunei a editat, lunar chiar, foi volante sub titluri „Turismul sibian”, „Dumbrava minunată”,”Turism '82 „ şi alte asemenea m-a obligat şi convins, pur şi simplu. Se vor adăuga şi acestea la distinsul jubileu parcurs „din tot dea una pentru totdeauna„ al Tribunei sibiene. Aşa că...trebuie spus cum şi de unde a început.
    Este cert că saşii noştri au „început” ...să urce cărările, folosite iniţial de oamenii locului ca să ajungă la stână, în fânaţ ori „după lemne”. Pe la 1880 – ca să nu încurce potecile, tot ei, „au pus semne de ulei roşii şi albastre pe brazi” cum scrie Lucian Blaga în Hronicul său, după fascinanta excursie în Cindrel, la vârsta de 8 ani, (în 1903).Un foarte bun cunoscător al cărărilor Făgăraşului – Adalbert Bella Szalay -, pe 1890 îi „certa” pe turiştii (de atunci), că nu înţeleg modul de gândire al românilor în privinţa toponimiilor: „când un cioban (român, desigur. Ciobani saşi n-am întâlnit în 7 decenii)” spune, spre exemplu Viştea Mare, el nu se referă nici cum la vârful acela de 2527m, ci la păşunea de pe Valea Viştei Mari. Pentru el, locul acela cu păşune înaltă, cu vegetaţie erbacee perenă este „mină de aur... verde”. Ce să facă pe un vârf sterp, numai piatră, bătut de vânt,de ploi reci şi lapoviţă? Mulţi ani mai târziu, prin '980, un tinerel pe care l-am întâlnit la „sterpe” în căldările (de sud) ale Negoiului, la un popas, ne-a întrebat candid : „ dar dumneavoastră unde mergeţi?” La cabana Negoiu, i-am răspuns. La care, cu vădit interes: da' aveţi pe cineva acolo? Pentru român este firesc că totdeauna să mergi, oriunde, cu o treabă anume, să ai un interes. Să pleci aşa „izmene pe călător”, să te duci la... nimeni? Era cel puţin strident, ciudat. Să mai adaugi cheltuiala pe mâncare, pe dormit, echipament pentru a răzbi potecilor priporoase, ploilor şi zăpezii muntelui – era de neînţeles. În fine, într-un târziu, s-au descoperit – în Ardeal, mai întâi – şi beneficiile turismului montan. Au apărut „casele de adăpost” la Negoiu (Casa Robert Gutt), la Bâlea Cascadă („Casa Domnilor”) - cu două încăperi, construită 1882 numai din „lemn de brad rudimentar fasonat”, cum scrie Traian Cânduleţ în Monografia Cârţişoarei), apoi Casa de Vânătoare de pe Boldanu, cabanele Plaiul Foii, Prejba, Şureanu (1881), Piatra Mare, Podragu, Mălăeşti, Bărcaciu, Poiana Braşov s.a.m.d. Imediat după 1944 au fost „naţionalizate” 62 cabane (din Carpaţii României) ridicate de şi din contribuţia membrilor Asociaţiei Carpatine Ardelene a Turiştilor - SKV. Avea sediul în Sibiu şi secţiuni în Braşov, Bucureşti, Bistriţa Năsăud, Sighişoara, Lupeni,Timişoara, Reghin ş.a. Regretatul profesor Ion Ionescu Dunăreanu notează în „Scurt Istoric” al turismului românesc, că „SKV a fost întemeiată de un grup de saşi şi români – E.A Bieltz, dr. I.Moga, dr.E.Wolff, P.Nedelcovici ,Vasile şi Ioan Preda” în 1880. În cei peste 130 de ani, SKV a editat constant Jahrbuch-ul (Anuarul) activităţii membrilor săi, atunci cu peste 5.000 cotizanţi. A fost reînfiinţată după '90 continuând să influenţeze şi astăzi turismul montan prin cei câteva sute de buni „oameni de munte” din secţiunile Sibiu şi Braşov.
    Până la o viitoare întâlnire vă doresc numai cărări bune! 

Al. Constantinescu