31OCTOMBRIE- 27 NOIEMBRIE 1918

       La            sfârşitul Primului Război Mondial în care s-au înfruntat imperiile planetare, victoriile militare ale Antantei au dus la dispariţia imperiilor Austro - Ungar, Ţarist şi Otoman, la îngenuncherea  Germaniei, la modificarea zonelor de dominaţie militară, economică şi politică, la apariţia de noi state naţionale şi trasarea noilor frontiere de stat.

       Lenin prin agenţii săi a bolşevizat Germania (Republica Sovietică Bavareză) şi apusul Austro-Ungariei.       

        Ofensiva trupelor germane în Rusia Sovietică, menită să oprească extinderea bolşevismului spre vestul Europei, s-a declanşat la 18 februarie 1918.

        Şi trupele Austro –Ungare care asigurau ordinea şi paza instituţiilor şi populaţiei în garnizoanele Viena, Praga, Bratislava şi Budapesta s-au bolşevizat .

         Împăratul Carol I de Austria, conştient de pericolul destrămării imperiului, a trimis pe front trupele bolşevizate şi a retras de pe front, împotriva voinţei conducătorilor unguri, 90 000 de militari ardeleni neatinşi de bolşevism astfel: 50 000 la Viena comandaţi de generalul Ioan Boeriu, la Praga şi Bratislava 25 000 de militari comandaţi de generalul de brigadă Alexandru Hanzu şi la Budapesta 15 000 militari comandaţi de Dănilă Pop. Împăratul cu aceste trupe  a lichidat revoluţiile bolşevice din oraşele amintite şi a încercat la disperare să salveze imperiul prin punerea în aplicaţie  a planului arhieducelui Frantz Ferdinand (împuşcat la Sarajevo în 28 iunie 1914), de transformare a imperiului său feudal, într-o monarhie constituţională federală, numită  Statele Unite ale Austriei Mari după modelul Statelor Unite ale Americii cu deosebirea că şeful statului nu era preşedintele, ci regele. Numai că nu a mai avut timp, pentru că cu excepţia constituirii Cehoslovaciei predată de  armată şuşnicilor (guvernul agreat de împărat) ca stat al Austriei Mari, celelalte s-au constituit ca state naţionale independente, ca România Mare.

         Precizez că în Austro- Ungaria au fost trei valuri de revoluţii bolşevice susţinute puternic şi de naţiunile asuprite astfel:

-10 - 15 septembrie, primul val iscat în  garnizoanele care asigurau paza şi ordinea pentru instituţii şi populaţie în marile oraşe, garnizoane ai căror militari refuzau să mai plece pe front, situaţie rezolvată de împărat cum am arătat mai sus 

- Poliţia din marile oraşe a intrat în grevă generală la 12 noiembrie 1918, tot pentru că împăratul a hotărât s-o trimită pe front; imediat s-au produs furturi, tâlhării, violuri şi crime. Regimentele cezaro- crăieşti, formate cu  români din Viena, respectiv R. 64 I. Orăştie şi R 31 I. din Sibiu, comandate tot de generalul Ioan Boeriu au reinstalat ordinea şi liniştea în oraş. În acele zile pe străzile şi bulevardele Vienei au mărşăluit militarii ardeleni şi au răsunat marşurile militare şi cântecele româneşti: Deşteaptă-te române, Balada Iancului (Strigă Bărnuţ din Sibiu/ Că Ardealul nu-i pustiu..), Doamne ocroteşte-i pe români, La Arme şi Ardealul ne cheamă.

   Cu oarecare forţare a lucrurilor, se poate spune că generalul Ioan Boeriu  cu militarii români din Ardeal a ocupat Viena, între 12 şi 21 noiembrie 1918, dar nu se poate spune nicidecum acest lucru despre locotenentul Iuliu Maniu, aşa cum exagerează redactorii de la Magazin Istoric şi alte publicaţii. Trebuie să avem măsura lucrurilor şi să nu ne minţim singuri cu ocuparea Vienei, ca şi a Budapestei la 3 august 1919 de către maiorul Gheorghe Rusescu cu 400 de militari şi două tunuri, când în realitate  Divizia XVI cu 35 000 de combatanţi a învins pe cei 7500 de militari unguri, care şi-au apărat cu disperare capitala şi nu aşa cum a scris Gheorghe Mărdărescu, că s-au predat fără lupte. De fapt acest general a fost în stare să scrie în 1922 că toate localităţile ocupate de trupele ardelene prin lupte crâncene: Ciucea, Huedinul, Oradea Mare, Careiul, Satu-Mare, Debreţinul, Miskolcul, Seghedinul, Abony şi Budapesta s-au predat românilor ardeleni fără lupte.    

-  La al  treilea val de revolte bolşevice în februarie 1919, au participat muncitorii şi locuitori ai periferiilor marilor oraşe, care au făcut praf centrele oraşelor. În Austria  armata Consiliului Naţional Austriac, comandată de ministrul de război al acestui guvern, căpitanul Mayer a reprimat cu asprime toate aceste revolte. La Budapesta armata Consiliului Naţional Maghiar a refuzat să lupte împotriva compatrioţilor revoluţionari, primul ministru contele Karoly şi-a dat demisia, iar Divizia 80 a Internaţionalei Comuniste de la Moscova a venit din Ucraina şi a instalat la Budapesta Republica Sovietică Ungară, Guvernul Maghiar al Sfaturilor şi pe Bela Kun, preşedintele republicii bolşevice şi primul ministru  al guvernului revoluţionar.             

         La Roma, între 4 şi 10 aprilie 1918, s-a desfăşurat Congresul Iredenţilor Austro-Ungari, unde au participat toţi reprezentanţii aliaţilor Antantei şi au stabilit dezmembrarea Austro-Ungariei, prin constituirea consiliilor naţionale centrale ale popoarelor iredente (români, cehoslovaci, iugoslavi, italieni). Aceste consilii naţionale centrale au fost guvernele care au preluat puterea în noile state naţionale cu ajutorul consiliilor locale pe care şi le-a format în toate localităţile în care locuiau etniile respective dar şi în unităţile militare austro-ungare constituite cu militari de aceiaşi etnie.

      Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român cu sediul la Oradea, compus din Ştefan Ciceo Pop, Vasile Goldiş, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Alaxandru Vaida Voevod şi Aurel Vlad a declarat, la 5/18 octombrie 1918,independenţa Transilvaniei  faţă de Austro-Ungaria, iar declaraţia de independenţă a fost citită în parlamentul de la Budapesta, de Alexandru Vaida Voevod la 22 octombrie 1918. Această declaraţie de independenţă are aceeaşi valoare politică pentru neamul românesc, ca declaraţia de independenţă citită de M. Kogălniceanu la 9 mai 1877.

Declaraţia a căzut ca un trăsnet, la care a amuţit tot parlamentul ungar şi în ea spunea: „Pe temeiul firesc că fiecare naţiune poate dispune şi hotărî singură şi liberă de soarta sa,.. naţiunea română din Ungaria şi Ardeal, doreşte să facă acum uz de acest drept şi reclamă în consecinţă şi pentru ea dreptul, ca liberă de orice înrâurire străină, să hotărască singură aşezarea ei printre naţiunile libere.”

            Ziarul românesc Adevărul de la Budapesta a anunţat la 31 octombrie 1918, că s-a constituit primul guvern independent al naţiunii române din Transilvania, denumit Consiliul Naţional Român Central, format din 12 miniştri, 6 membri ai Partidului Naţional Român, 6 ai Partidului Social-Democrat şi cu Ştefan Ciceo Pop, preşedinte al statului,  prim ministru al guvernului, ministru de interne şi al forţelor armate. În seara aceleiaşi zile cei trei generali au recunoscut autoritatea guvernului român condus de Ciceo Pop.   

        Astfel s-a constituit Consiliul Român al Militarilor din Viena, organism care s-a  autointitulat Senatul Militar Român Central al Ofiţerilor şi Soldaţilor din Viena. Această organizaţie militară subordonată Consiliului Naţional Român Central  se ocupa de toţi militarii transilvăneni, bănăţeni, bucovineni din Austro-Ungaria.

            Cei trei generali români: Ioan Boeriu din Vaida- Recea, Făgăraş preşedintele senatului militar din Viena; Alexandru Hanzu din Cacova- Sibiului la Praga şi Dănilă Pop din Aciuţa- Hălmajului, Comitatul Arad, la Bratislava, au cerut celor 70 000 de militari români de sub comanda lor să depună faţă de guvernul Ştefan Ciceo Pop următorul jurământ: „Jur credinţă naţiunii române şi supunere în toate Consiliului Naţional Român. Nu voi sta decât în serviciul neamului românesc, pe care nu-l voi părăsi în nici un caz şi sub nici o împrejurare. Aşa să-mi ajute Dumnezeu” .

Militarii români din Austro-Ungaria, care au depus  jurământul au văzut pentru prima dată atunci, tricolorul regal cu coroana regală şi s-au mirat mult pentru că ei nu cunoşteau decât tricolorul românesc din Ardeal, cu cele trei culori expuse pe verticală şi nu pe orizontală.   

Cei trei generali au devenit secretari de stat ai acestui guvern românesc.

            Consiliul Naţional Maghiar condus de contele Karolyi Mihaly a încercat să subordoneze consiliile naţionale ale celorlalte popoare din Ungaria, însă acestea au respins orice subordonare şi apartenenţă la statul ungar.

            Împăratul Carol I de Austria în tentativa sa de a-şi salva imperiul s-a repliat pe hotărârile Congresului de la Roma, la început făcea  recomandări, apoi a dat un ordin prin Înaltul Comandament al armatei imperiale şi regale, pentru organizarea militarilor săi pe criterii etnice în: senate, sfaturi şi gărzi naţionale. Ordinul împărătesc a fost dat prea târziu pentru salvarea imperiului, însă a fost oportun pentru constituirea Senatului Militar Român din Viena, organism care după cum veţi vedea a fost ajutat să funcţioneze de noul guvern al Austriei, care i-a dat: un birou de comandă în clădirea ministerului de război al armatei imperiale, cazarma Frantz Ferdinand unde au fost cazate regimentele 64 Orăştie şi 31 infanterie Sibiu, agenţia imperială română  de presă din Viena ce a subordonat-o  Senatului Militar Român şi lucrul foarte important le-a dat şi o parte din banii pentru soldele militarilor.

            Pentru  toate aceste lucruri a avut intrare doar generalul Ioan Boieru  baron de Polichna şi nu cei care l-au cam blamat spunând despre el că era: „ un tip cazon, rigid, sever, om de caracter, care însă nu se ridica peste mediocritate. Era el însuşi disciplinat şi pretindea disciplină şi de la alţii. Era respectat ca un om drept şi muncitor, fără a avea concepţii mai înalte şi un orizont mai larg”. Avea lucrul cel mai de valoare, CARACTER, lucru rar la majoritatea oamenilor.

            Regimentul cezaro-crăiesc 64 Orăştie a fost folosit ca regiment de interior pentru asigurarea ordinii şi pazei în sudul Transilvaniei. La acest regiment au fost concentraţi magistraţi şi parlamentari români din imperiu. Regimentul a fost transferat pe frontul din Tirol numai în iunie 1918, iar la începutul lunii septembrie a fost retras de pe front pentru ordine şi pază la Viena. Deputatul parlamentului din Budapesta, Iuliu Maniu a fost locotenent al acestui regiment şi a fost avansat la gradul de căpitan pe data de 18 decembrie 1918, când s-a înscris în armata regală română. Ofiţerii, subofiţerii şi soldaţii români rămaşi în regiment, după ce celelalte etnii au dezertat, au organizat Senatul Militar Român Central al Ofiţerilor şi Soldaţilor din Viena, ca organism militar ce a funcţionat de la 31 octombrie la 27 noiembrie 1918.

            Despre acest organism au scris : Ştefan Pascu în „Făurirea statului naţional  unitar român” ; Ioan I. Şerban în „ Din lupta voluntarilor transilvăneni pentru Unire. Senatul….din Viena şi Legiunea Română de la Praga ; Ileana Maria Ratcu în „O pagină memorialistică privind înfiinţarea şi funcţionarea Senatului… Soldaţilor Români din Ardeal, Banat şi Bucovina”; Antonie Plămădeală în „Un Senat Militar la Viena, cu o lună înainte de Unirea de la 1 Decembrie 1918” şi recent  Mihai Octavian Groza în lucrarea sa „Senatul Militar Român Central al 0fiţerilor şi Soldaţilor din Viena”. Toate aceste lucrări reconstituie memoria colectivă, privind un eveniment  de mare importanţă pentru întreaga naţiune română.

            Iată cum se manifestau haosul politic şi indisciplina militară ce se generalizase în statele Puterilor Centrale, în zilele când s-a născut Senatul Militar Român.

Lucian Blaga, atunci student-doctorand al Universităţii din Viena , scria în Hronicul şi cântecul vârstelor: „ Bulgaria se prăbuşise. În împărăţia austro-ungară şi Germania simptomele de dezagregare se înmulţesc de la o zi la alta. Mânjite de sânge simbolurile imperiale se năruiau… Rumoarea străzii străbătea prin toate zidurile. Peste tot câte un tânăr întors de pe front ţinea un discurs incendiar. Manifestaţiile se înteţeau. Foile volante vesteau revoluţia. Masele de la periferie apăreau ca pompate de un punct de absorbţie din centru (parlamentul n.a.). Nimeni nu mai stăvilea tumultul. Nimeni nu mai înfrunta puterile descătuşate. Se anunţau vremuri haotice”.

În ziarul Unirea din Blaj în articolul „Revoluţia din Viena” se spunea: „În Viena, mişcarea revoluţionară a luat proporţii înspăimântătoare. O sută de mii de demonstranţi au grăit (strigat n.a.) în faţa parlamentului, unde ofiţeri şi militari de rând au aclamat republica. Militarii şi-au rupt de pe chipie rosetele.”

Constantin Isopescu-Grecu, parlamentar bucovinean  notează: „În cercurile politice din Viena se aştepta o schimbare absolută, dacă nu chiar dizolvarea Austriei”.

            În armata imperială vestea izbucnirii revoluţiilor în oraşele mari a dus la numeroase dezertări ale militarilor, care au părăsit frontul, sau chiar au trecut la inamic. Aşa la începutul lunii octombrie 1918, circa 250 000 de militari, aparţinând naţionalităţilor iredente au dezertat şi s-au împrăştiat în interiorul monarhiei. Atunci au dezertat şi mulţi români, care au refuzat să mai lupte pentru o cauză pierdută şi străină de interesele neamului românesc.

            Ştefan Ciceo Pop, primul ministru al guvernului Transilvaniei de la Arad, având susţinerea celor trei generali ardeleni, l-a împuternicit pe Iuliu Maniu, ca reprezentant al afacerilor externe şi militare la Viena, să organizeze militarii români întorşi de pe front, din fosta armată imperială, în scopul sprijinirii mişcării naţionale pentru realizarea unirii tuturor românilor.       

            La Viena, încă de la începutul lunii octombrie 1918, se aflau în jur de 70 000 militari români, originari din Transilvania, Banat şi Bucovina. În gara din Viena cu trenurile veneau zilnic, alte trupe care părăseau înarmate frontul, provocau dezordine pe unde treceau şi căutau să plece cât mai repede spre casă.

            Centrul de gravitaţie al grupării româneşti din Viena era Regimentul cezaro-crăiesc 64 infanterie din Orăştie, al cărui locotenent era Iuliu Maniu, regiment recrutat din Transilvania, având peste 65% români.

            Militarii români din Viena nu prea auziseră de guvernul de la Arad , dar cunoşteau ordinul împăratului Carol I, ordin denumit manifest,  în ton cu vremurile, prin care se autoriza funcţionarea structurilor militare constituite pe criteriul etnic.

       Pe aceste temeiuri Iuliu Maniu a convocat ofiţerii români ai Regimentului 64 Orăştie în data de 30 octombrie 1918, la o întrunire în restaurantul Weigel din Dreher-Park în apropiere de palatul Schonbrunn. Acolo s-a ales un comitet de organizare.

            În acelaşi loc a doua zi s-au întâlnit din nou ofiţerii şi soldaţii români care au pus bazele Senatului Militar Român Central al Ofiţerilor şi Soldaţilor din Viena , ca instituţie politică naţională, compusă din 11 membri, prezidată de un comitet executiv, format din locotenent Iuliu Maniu ca reprezentant politic al senatului, căpitanul Traian Popa preşedinte provizoriu, medicul Epifan Muntean şi soldatul Petru Popovici. Cei 11 membri  ai senatului au fost următorii: căpitanul Semproniu Luca, căpitanul Teodor Colbazi, căpitanul medic militar Epifan Muntean, medicul Marius Sturza şi soldaţii : Filimon Taniac, Traian Trâmbiţoiu, Gavril Alvirescu, Cornel Raca, Emil Colbazi, Eugen Rus şi Traian Pahone. Observaţi că Maniu nu făcea parte din cei 11, pentru că generalul Ioan Boeriu nu a acceptat să-l conducă un locotenent, dar după 12 noiembrie generalul va fi preşedinte plin şi al doisprezecelea membru al senatului. Dar în aceiaşi şedinţă  s-a stabilit ca funcţia de preşedinte plin al acestui organism  să fie încredinţată generalului Ioan Boeriu, baron de Polichna, care fiind într-un spital militar din oraş, va amâna temporar asumarea prerogativelor ce-i reveneau. (Probabil a fost vorba de piciorul în ghips al generalului Stănculescu).

            Senatul a elaborat şi tipărit un prim apel adresat soldaţilor români, prin care li se va comunica înfiinţarea acestei instituţii militare precum şi misiunea asumată.

            Acest Senat Militar Român de la început a grupat şi organizat în jurul său soldaţii şi ofiţerii români din părţile apusene ale monarhiei austro-ungare.

            În interesul cauzei naţionale, soldaţilor români li se interzicea depunerea jurământului faţă de altă naţiune şi erau sfătuiţi să se abţină „de la acte samavolnice de jaf şi prădăciune” şi să nu se lase „jigniţi în sentimentele naţionale”.

Militarii români din imperiu  erau sfătuiţi să se constituie în senate militare locale şi fiecare senat printr-un delegat să se afilieze la cel din Viena.

            Trebuie spus că la început pentru o săptămână Senatul Militar s-a subordonat Consiliului Naţional Român din Viena şi apoi  s-a subordonat direct Consiliului Central din Arad.

            La 1 noiembrie  1918 senatul s-a întrunit în sala de gimnastică a căpitanului Luca unde se reactualizează responsabilităţile: căpitanul Traian Popa preşedinte temporar, preotul militar Gheorghe Oprean  secretar, doctorul Epifan Muntean casier.

 Căpitanul Traian Popa însoţit de generalul Boeriu au fost delegaţi să meargă la Ministerul de Război Austriac pentru: „a cere să se recunoască senatul, ca organizaţie militară constituită a românilor şi să se ceară sprijinul ministerului”.

S-au trimis ofiţerii Petru Popovici şi Emil Colbazi la Praga să aducă la cunoştinţa regimentelor româneşti constituirea Senatului la Viena şi să dea ajutor să se constituie un asemenea senat militar şi la Praga. S-a format un birou de informaţii al legiunii din căpitanul Crişean, preotul militar Ilie Hociotă, stegarii Filimon Taniac , Cornel Raca , subofiţerii Muntean  şi Sobodaş.

            În noaptea de 1 spre 2 noiembrie 1918 a avut loc descompunerea Regimentului 64 Infanterie Orăştie prezentată sugestiv de căpitanul Traian Popa astfel: „Cazarma goală şi devastată, puţinii soldaţi prezenţi, rebeli şi renitenţi, nimeni nu mai vrea să ştie de ordine (…) Ne-am dat imediat seama, că prin cazarmă rămăseseră numai câţiva români timizi, care buimăciţi la cap, neştiind încotro şi ce să facă au rămas pe loc (…) am apreciat împrejurarea binevenită pentru a decreta aşa cum se găsea REGIMENTUL 64 REGIMENT ROMÂNESC, apoi îl vom reorganiza noi cu ofiţeri şi reangajaţi români”. Aşa în jurul vechiului regiment 64 cezaro-crăiesc s-a format noul Regiment 64 românesc, comandat de căpitanul Octavian Lochiţa subordonat Senatului Militar Român.

            Ministrul de Război generalul Stoger-Steiner a răspuns delegaţiei senatului român: „Eu nu mai sunt propriu-zis ministru de autoritate, întrucât s-a instituit guvernul revoluţionar, care a şi luat frânele în mână, deci nu mai am cădere şi nici putere de a mai aproba ceva”. Generalul i-a îndrumat pe români în aceeaşi clădire la cabinetul noului ministru de război, Căpitanul Mayer, care a recunoscut Senatul Militar Român ca organism naţional reprezentativ, cedându-i cazarma Franz Ferdinand pentru încartiruirea soldaţilor. S-au aprobat cele de mai sus cu condiţia colaborării românilor cu noile autorităţi austriece pentru menţinerea ordinii şi liniştii publice, în condiţiile grevei prelungite a organelor de poliţie vieneze.

Respectând înţelegerea Senatul Militar Român Central prin forţele sale armate, disciplinate, au curmat protestele, furturile, agresiunile şi tâlhăriile, au asigurat paza oraşului, salvându-l de generalizarea ideilor promovate de revoluţia rusă.

Pentru aceste servicii guvernul austriac a trecut sub comanda Senatului Central, secţia română a tipografiei de stat din Viena, unde s-a tipărit ziarul senatului, săptămânalul Timpul Nou cu ajutorul căruia comisia de informaţii condusă de căpitanul Crişan îşi informa românii asupra evoluţiei evenimentelor militare şi politice.

            Din comisia de propagandă şi redacţia ziarului Timpul Nou făceau parte: Filimon Taniac redactor-şef, secondat de Ioan Brotea, Gavril Alvirescu, Dumitru Gavrilescu şi George Halaverici. Gazeta a apărut săptămânal între 8- 25 noiembrie 1918, a fost expediată ofiţerilor şi soldaţilor români din pichetele de control de pe linia de frontieră Varşovia-Ljubliana şi i-a informat despre deciziile senatului, articole din periodicele austiece, despre activitatea guvernului de la Arad privind constituirea în Transilvania a consiliilor naţionale, a gărzilor naţionale române şi despre organizarea şi convocarea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia.

            La 7 noiembrie 1918 locotenentul Zeno Herbay a anunţat formarea Senatului Militar Român la Legiunea Română din Praga.

            În 12 noiembrie 1918, generalul Ioan Boeriu a preluat oficial conducerea Senatului Militar Român din Viena, iar căpitanul Traian Popa devine vicepreşedinte al senatului şi au fost cooptaţi: colonelul Moga responsabil cu primirea şi încartiruirea soldaţilor români, protopopul militar Iosif Serafim pentru oficierea serviciului divin, căpitanul Bălean însărcinat cu transmisiunile, căpitanul Vancea responsabil cu pregătirea artileriei, căpitanul Pop comandantul companiei de primire a militarilor români ce acţiona în permanenţă în gările Vienei şi căpitanul Simion purtătorul de cuvânt al senatului, deci nu Iuliu Maniu.

            De mare ajutor pentru senat a fost sosirea pe 13 noiembrie 1918 şi instalarea în bună rânduială a Regimentului 31 Sibiu, comandat de locotenentul Eugen Duca, ce părăsise frontul cu toţi banii unităţii şi cu 9 boi de tăiat, lucruri rare pe atunci la Viena.

Sosirea acestui regiment a fost anunţată senatului de generalul Ioan Boeriu, care a organizat în cazarma Regimentului 64 Orăştie şi a condus pe 17 noiembrie, ceremonia de depunere a jurământului militar, faţă de Comitetul Naţional Român Central de la Arad. Serviciul religios a fost oficiat de preoţii: Iosif Serafim, Gheorghe Oprean şi Pavel Popa. Ostaşilor le-a vorbit Ioan Boeriu şi deputatul bucovinean Teofil Simionovici, care le-a spus: „ Acest jurământ vă leagă de neamul nostru, adică de ce aveţi mai scump pe lumea aceasta, vă leagă de părinţii şi fraţii voştri, de nevestele şi surorile voastre şi de copiii voştri.” Trupa se uita ca la minune, căci încă nu văzuse tricolorul regal românesc şi a cântat Deşteaptă-te române şi Pe-al nostru steag e scris unire. 

             Cu toate că au depus acest jurământ au fost şi câteva dezertări din Viena. Sublocotenentul Gheorghe Alexa a dezertat împreună cu 50 de soldaţi români pentru că senatul nu le plătise soldele şi mulţi se codeau căci era vorba de un serviciu militar greu cu soldă mică  de 30 de coroane pentru ofiţeri şi 10 coroane pentru soldaţi pe zi.

      În continuare voi cita din săptămânalul Timpul Nou. Foaia soldaţilor români din Viena şi procesele verbale ale Senatului Militar Român din Viena, păstrate în Fondul Varia al Bibliotecii Facultăţii de Teologie din Sibiu.

      Iată cum se purtau autorităţile maghiare cu soldaţii români ce se întorceau de pe front:  Soldatul român Nicolae Furnică din Braşov, venind de la front a trecut prin capitala culturii Budapesta, pe 6 decembrie în gara centrală la orele 9, trei inşi cu uniformă militară l-au întrebat cu dispreţ ca pe un zdrenţar venetic, Olahul beszelnek?( Vorbeşti româneşte?). El le-a răspuns româneşte, Vorbesc româneşte că sunt român. Răspunsul soldatului i-a scos din minţi şi s-au răstit la el: Hollgass budos olah! (Taci valah puturos !) „şi apucând de cufărul şi sacul ce aveam la mine, mi le smulse din mână, în vreme ce al doilea voia să tragă jos de pe mine mantaua sub cuvânt că este împărătească. Nu m-am împotrivit, că avea revolverul în mână, am suferit să-mi ia sacul şi cufărul cu toţi banii 300 de coroane.(1 coroană valora 70 de bani). Când am protestat împotriva acestui act de tâlhărie îndrăzneaţă, mi-au răspuns în bătaie de joc, că valahii trebuie dezbrăcaţi de haine şi lăsaţi să meargă în cămaşă acasă.” Am citat din Timpul Nou. Foaia soldaţilor români din Viena,Nr.7, 1918, p2.

     Senatul Militar Român din Viena a protestat împotriva acestor acte disperate şi iraţionale, depunând proteste scrise la Ministerul de Honvezi al Consiliului Naţional Maghiar ca acesta: „ În urma faptului că Consiliul Naţional Român ( n.a.) e recunoscut de Consiliul Naţional Maghiar şi deoarece soldaţii români şi-au format Senatele lor militare cu centrul în Viena, protestăm contra faptului că soldaţii români sunt forţaţi să depună jurământ steagului maghiar, sub ameninţarea că în caz contrar vor fi lipsiţi de salariul lor.”  

      Cu ajutorul gazetei Timpul Nou ardelenii au reuşit să combată propaganda antiunionistă maghiară astfel: „Fiecare popor îşi are păcatele sale. Unul din aceste păcate este nesaţul acelor oameni fără simţ de responsabilitate, care cu mijloacele, fie ele iertate, fie neiertate, caută să-şi ajungă scopurile lor particulare…şi dacă nu-şi ajung scopul lor, dacă află o piedică, se apucă de minciuni. Astfel de oameni vorbesc şi răspândesc vestea că în senatul central al ofiţerilor şi soldaţilor români din Viana ar fi o mare nerânduială şi discordie. Pentru astăzi aducem la cunoştinţa cititorilor noştri, cum că până acum toate deciziile senatului central s-au făcut cu unanimitate de voturi, dovada cea mai bună pentru munca devotată şi serioasă a senatului central, pe viitor însă vom publica numele acelor nemernici, care n-au învăţat a deosebi ce este o cauză naţională şi ce este o afacere particulară.” Cât de actuală este şi după 100 de ani, această aspră mustrare făcută trădătorilor de ţară de către preşedintele senatului din Viena, generalul Ioan Boeriu în Timpul Nou, Nr.2, p.4 apărută în articolul „Manopere ticăloase” la 15 noiembrie 1918.  

    În legătură cu  Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia gândită şi organizată de guvernul român al Transilvaniei independente de la Arad, condus de Ştefan Ciceo Pop, Timpul Nou  publica următoarele: „Marele sfat al naţiunii române din Ungaria şi Transilvania (parlamentul român de la Arad n.a.) a convocat  astăzi (15 noiembrie), pentru 1 decembrie 1918 adunarea naţională românească la Alba Iulia, cetatea istorică a neamului nostru românesc. Toate neamurile de pe împrejurul nostru au hotărât în ce fel să-şi croiască viitorul. Acum ne-a sosit şi nouă rândul. După spargerea tratativelor de la Arad cu ungurii şi după apelul consiliului naţional român către popoarele lumii, adunarea naţională va decide soarta poporului român. În Alba Iulia pentru o clipă Mihai Viteazu a înfăptuit unirea tuturor românilor acum 300 de ani. Deie Dumnezeu ca de la Alba Iulia să ne vie vestea înfăptuirii pe vecie al  marelui imperiu român. Amin!” Aşa să fie!

            Ultimele încercări de redresare ale imperiului austro- ungar au eşuat la 21 noiembrie 1918, de pe front nu mai soseau alţi soldaţi, iar din cei sosiţi, majoritatea erau mobilizaţi pentru cauza naţională. Senatul Militar Român Central din Viena şi-a considerat misiunea încheiată pe 27 noiembrie 1918 astfel :

- a organizat şi expediat militarii români spre Transilvania, peste Ungaria sau prin Croaţia şi Serbia.

- a menţinut ridicat moralul militarilor, informându-i corect şi la timp despre . evenimentele militare şi politice,  i-au protejat pe români de ideile bolşevice şi de tentaţiile anarhiste, i-au pregătit şi îndrumat spre gărzile naţionale şi armata Transilvaniei şi i-a apărat pe români de recrutarea forţată în armatele austriece sau maghiare.

- a luptat eficient împotriva antiunioniştilor şi iredentismului unguresc

- a făcut demersuri pentru recunoaşterea guvernului de la Arad de către guvernul Republicii Ungare al lui Mihaly Karolly, dar au fost inutile pentru că ungurii au refuzat traversarea Ungariei de militarii români şi s-a apelat la ruta ocolitoare prin Zagreb şi Belgrad.

     Ultima şedinţă a senatului a avut loc în 27 noiembrie 1918 în care s-au menţionat atât realizările cât şi insuccesele, iar la 1 decembrie încă la Viena, generalul Ioan Boeriu dă o declaraţie prin care „ felicită cu însufleţire fiască, măreaţa şi istorica adunare din Alba Iulia şi declară aderenţă necondiţionată.” Iuliu Maniu a luat cuvântul la adunarea de la Alba Iulia: „Mulţumesc Consiliului Naţional Român Central de la Arad, înţeleptul unificator, organizator şi însufleţitor al organizaţiei noastre militar- politice” şi continua cu satisfacţie: „un popor care are astfel de fii conştii (conştienţi n.a.) de dorinţele măreţe din zilele noastre poate fi fericit”.

 

      Bibliografie                                             Inginer Ilie  HANZU

 

 1. Antonie Plămădeală, Calendar de inimă românească, Sibiu, 1988

 2. Mihai-Octavian Groza, Senatul Militar Român Central al Ofiţerilor şi Soldaţilor din Viena (31 octombrie-27 noiembrie 1918), Ed. Argonaut, 2015