- sunetul unui clopot tras spre a trezi conştiinţe -

Mărturisire. Prin amabilitatea distinsului universitar sibian Tiberiu Dumitru Costăchescu intru în posesia unei cărţi aparte, INVITAţIE LA LECTURĂ. DE CE NU SUNT TOATE ROZ?, Sibiu, 2014, 104 p., semnată de cărturarul sibian Manuel Valeriu. Pe coperta întâi, un cer albastru pe care sunt proiectaţi nişte norişori, iar pe acest fundal un mare semn de întrebare îmbrăcat în roz. Chiar de la prima vedere, titlul, prin definiţia lui, derutează, născând semne de întrebare, dar şi incită, aşa că o deschizi. Prefaţa are şi ea un titlu care răscoleşte şi te întrebi: Cum adică Invitaţie la o invitaţie la lectură? Dacă începi să răsfoieşti cartea, te izbesc nenumărate interogaţii ale căror răspunsuri sunt şi mai numeroase, mai pline de miez, toate scrise cu litere cursive. Aşadar, suficiente „tentaţii” de a deveni curios. După primele pagini parcurse îţi dai seama că lectura rămâne o simplă lectură, de aceea trebuie să o studiezi cu condeiul în mână, ceea ce am şi făcut.
O a doua mărturisire. Este una dintre cele mai dificile cărţi – nu de citit, ci de comentat – nu prin obscuritate, ci prin limpezimea, simplitatea şi densitatea ideilor expuse în subtilele forme ale categoriei estetice utilizate ce se numeşte ironie. Pe scurt, cărturarul Manuel Valeriu publică o carte despre marele cărturar al veacului, Thomas Molnar- pe care îl admiră-, adică o traduce
şi o prefaţează. Nu se mulţumeşte doar cu această datorie de conştiinţă, aşa că se hotărăşte să scrie o carte despre cartea care vorbeşte şi despre alţi cărturari ai veacului. şi astfel, marile idei ale cărturarilor din cartea cărturarului ajung direct la cititor. Citesc ei pentru cititorul de azi care, prin această carte de
sinteză, se ancorează în realitatea contemporană globală, reflectând asupra condiţiei sale ca individ şi asupra condiţiei şi parcursului umanităţii.
Cartea are o dedicaţie care convinge, pentru aceasta o reproducem în totalitate: „Dedic această carte memoriei eminentului profesor Thomas Molnar, ales om de cultură, intelectual de rară integritate, gânditor creştin de prestanţă, mărturisitor al adevărului în lagărele de concentrare de la Dachau şi Buchenwald.” Desigur că cititorul ar dori să afle mai multe despre acest om de aleasă cultură, iar răspunsul se lasă discret aşteptat, întrucât autorul dozează informaţia biobibliografică pe
parcursul întregii cărţi, metodă pe care o foloseşte şi în cazul multor autori citaţi, astfel ca cititorul să aibă, în final, modelul moral
al unui întreg univers de cultură şi civilizaţie.
Cum era şi firesc, cartea are o prefaţă, intitulată mai mult decât sugestiv „Invitaţie la o invitaţie la o lectură”, semnată de profesorul Tiberiu Dumitru Costăchescu. De regulă, atunci când citesc o carte, zăbovesc asupra prefeţei care îmi oferă deschiderea necesară. De data aceasta, am zăbovit de două ori, întrucât, într-o exprimare limpede şi concentrată de numai două pagini, am descoperit esenţele esenţelor, adică ideile fundamentale care recomandă cititorului această carte unică în cultura română. Socotesc că ele sunt necesare şi cititorului acestei cronici care nu va avea prilejul să citească nici prefaţa, nici această carte şi nici operele lui Thomas Molnar: „Lectura cărţilor, pentru Manuel Valeriu, a devenit o datorie de conştiinţă; morala vie e mijlocul de factură providenţială prin care societatea omenească îşi stimulează demnitatea; cărţile citite au un puternic mesaj moral; faptele mari, ca şi ideile, pot genera împliniri colective; mesajele cărţilor trebuie preluate şi popularizate, prin asimilare; cel ce citeşte se înalţă pe sine, înălţându-i şi pe cei cu care îşi încrucişează paşii prin timp; dramatismul unor amare constatări este estompat prin licărul speranţei; de carte era mare nevoie acum, pentru că adună în paginile ei
sinteza unor trăiri şi experienţe ale unor personalităţi formate sub auspiciile culturii franceze.”
Aceasta, pentru că Manuel Valeriu este un excepţional traducător ce ni l-a oferit în limba română pe marele om de cultură Thomas Molnar, iar domnul Tiberiu Costăchescu îşi joacă perfect rolul de intermediar între autor şi cititor.
Cartea nu are decât puţin peste o sută de pagini, în schimb are o atât de mare densitate de idei, că ar putea învăţa din ea omenirea întreagă. Debutează ex abrupto cu o interogaţie retorică: „Ce-ar fi să scrii o carte?” , pusă în seama maestrei internaţionale de şah Irina Candea. De fapt, pare o întrebare pusă sie însuşi de un intelectual care a asimilat un bagaj enorm de cunoştinţe şi experienţă de viaţă, şi se întreabă dacă să le lase acolo, undeva, stocate, ori să le dăruiască cu generozitate semenilor. Odată cu replica, apare şi îndoiala, al cărei răspuns trimite la modalitatea foarte eficientă folosită de autor pentru a-l conecta pe cititor în demersul său, aşa că o ia pe Irina partener de ironie: „~i cine s-o citească, Irina, în afară de tine? Mă bate gândul să scot doar două exemplare: unul pentru mine (ca să-mi amintesc şi eu         ce-am scris) şi altul pentru Irina (ca să vadă şi ea c-am reuşit să scriu o carte).”
Aşadar, acesta a fost un prim pas al demersului: hotărârea lui Manuel
Valeriu de a scrie o carte, hotărâre prezentată la
modul ironic-aluziv.
Pasul al doilea debutează tot cu o întrebare retorică, având tot miez ironic, dar amar: „Mai ştim cum
arată o carte?
De aici încolo, tonul ironic-amar se transformă într-unul ironic-polemic, iar scriitorul devine, pe măsură ce înaintează în demersul său, un foarte bun mânuitor al figurii de stil ce se
numeşte aluzia - element fundamental al comicului cu multiple faţete pe care-l promovează cu inteligenţă, trăsătură dominantă a marilor spirite. Iată o mostră superbă: „Problema în ţara aceasta este că se citeşte prea mult, în special critică şi istorie literară. Toată lumea vorbeşte despre G.Călinescu,  M. Dragomirescu, T. Vianu, Hippolyte Taine, Emile Faguet..., de aici eleganţa limbajului şi comportamentului, cultura neasemuită, care fac din noi cel mai distins popor din Europa.” Ca o completare la această constatare amară, vine cu o altă întrebare care să justifice şi să întărească ironia: „La ce foloseşte limba latină?” Aşa că, tot ironic, pune în discuţie expresiile latineşti al căror conţinut semantic este total deformat în cultura română: „in vino veritas”, „fiat lux”, „in principio erat verbum”, „festina lente.”
După această incursiune în care dezvăluie incultura şi impostura, consideră că este necesar să-l introducă pe cititor în problematica acestei cărţi, informându-l că a tradus cartea lui Thomas Molnar „Eu, Simah”
la care a adăugat şi cealaltă parte a titlului, „Prefectul Romei” pentru a defini
mai bine personajul.
Îşi mai ia o măsură de prevedere, prin ironie, deplângând atitudinea contemporanilor care se străduiesc să-l uite pe Simah cu lumea lui, adică trecutul, care, paradoxal, este uimitor de asemănător cu prezentul: „Spre anul 400, singura sarcină a indivizilor şi a claselor sociale era autoprotecţia. Pentru
un mic grup de oameni – menţinerea luxului, iar pentru mase – jocurile. Familiile nobile şi tinerii de bani gata îşi cultivau ambiţiile care nu duceau nicăieri.” (p.11)
De aici încolo, pornind de la subiectul principal al cărţii, democraţia, Manuel Valeriu pune nişte probleme morale ce derivă din acest concept, de o stringentă actualitate, având ca suport operele unor mari gânditori.
Începe cu o carte a lui Jan Haupt, „Le procčs de la démocratie.” Nu face vreun rezumat, nu interpetează, ci esenţializează citând,
lăsând pe cititor să
reflecteze şi să compare:
„Conştiinţa universală, democratică, se substituie conştiinţei individuale.”
„Nu trebuie confundată libertatea presei cu independenţa presei.”
„Fericirea, astăzi, se măsoară în cantitatea de bunuri pe care omul le posedă sau nu, în comparaţie cu vecinul.”
„Cum poate democraţia incita oamenii ca să
se aibă ca fraţii, când îi incită să se divizeze în partide politice?”(p.13)
Urmează altă carte, de data aceasta a lui Vladimir Volkoff, „De ce nu sunt
decât pe jumătate democrat.” Două citate sunt suficiente pentru a ilustra
o realitate dură:
„Democraţia pură
este despotismul canaliei.”(Voltaire).(p.24)
„Democraţia este fondată pe cantitatea de votanţi, nu pe calitatea lor.”(p.14)
În continuare, aduce în prim-plan o altă idee
a cărţii lui Molnar referitoare la hegemonia societăţii de consum, aducând argumentul lui
Charles Péguy din
„L’ homme et l’argent”:
„Pentru prima dată în istoria lumii, puterile spirituale au fost date înapoi de o singură putere, aceea a banului. Peste tot, gândirea este cea vizată. Sufletul însuşi e ţinta ce această putere vrea s-o atingă
şi s-o distrugă pentru totdeauna.” (p.15)
Discret, autorul îl direcţionează pe cititor spre o altă temă a cărţii, notorietatea - şi ea componentă a democraţiei, ajungând la o constatare paradoxală, tot ironică: „Mă gândeam că, la ora actuală, sunt mai mulţi scriitori decât cititori.” Autoironia intră şi ea în joc: „Aş putea povesti mai bine decât Homer? Aş descrie mai bine decât Balzac sau aş filosofa măcar zece la sută din nivelul lui Platon?” ~i, tot întrebându-se, ajunge la notorietate, plecând de la şansele unui scriitor contemporan de a fi citit azi, dacă nu sunt citiţi nici marii autori precum Radu Gyr, Nechifor Crainic, Mircea Vulcănescu, Flaubert sau Cervantes. Înşiruirea acestor mari nume ale culturii provoacă o dezlănţuire a ironiei şi a revoltei.
Astfel, dacă cineva caută pe Google numele Nicolae, pe primul loc este Guţă, mult înaintea lui Nicolae Cartojan, Nicolae Grigorescu, Nicolae Iorga, Nicolae Titulescu etc.
Caută un alt nume, Marcel, iar pe primul loc, la distanţă mare de ceilalţi, apare acordeonistul Budală, şi mult înaintea unui autor belgian, profesor de Filosofie la Universitatea din Ličge, Marcel De Corte, autor al unor lucrări fundamentale precum „L’homme
contre lui- męme”,
„Essai sur la Fin d’une civilisation”, din care citează, desigur spre a convinge:
„Sufletul este tot atât de fardat ca şi trupul.”
„Fenomenul capital al civilizaţiei noastre este pierderea sensului
sacrului în cazul elitelor.”
„Peste tot, utopia mereu reînnoită va înlocui realitatea socială propriu-zisă.”
„Ideologiile au devastat relaţiile spirituale... civilizaţia noastră este una de tip strict economic.” (p.24)
Alt nume de notorietate de pe Google, Jean de la Craiova apare cu mult înaintea unor nume celebre ale artei şi culturii mondiale precum Jean Marais, Jean-Paul Belmondo, Jean Gabin, Jean-Paul Sartre, şi deplânge faptul că pe această listă nu se găseşte şi Jean Madiran, autor al unui studiu precum „La presse et l’ argent”,
care nu are şanse să fie mediatizat, dar din care citează cu amărăciune, spre luare-aminte:
„Ateismul a câştigat partida în Occident.”
„Instalarea proclamată la nivel mondial a cultului omului democrat, omul fără Dumnezeu, fără strămoşi şi fără descendenţă.”
„Transformând presa de opinie în presă de informaţie, publicitatea comercială a mutilat, din punct de vedere intelectual, presa.”(p.30)
Desigur că exemplele de incultură ar putea continua cu... Adrian (Copilul
Minune), citat înaintea
lui Adrian Marino, dar
ce mai contează...
Domnul Manuel Valeriu nu rămâne numai în sfera generalităţilor şi a esenţializărilor acestora la nivel global, ci se apleacă cu un ochi extrem de critic la ceea ce se întâmplă în societatea românească, într-un eseu cu puternice accente de revoltă: „În ceea ce priveşte vedetismul, el constituie una dintre plăgile modernităţii. Am înlocuit eroii, sfinţii, scriitorii, oamenii de cultură clasică, cu vedete mediocre ale micului ecran. O propagandă continuă, absolut sufocantă, ne bombardează mereu cu ştiri despre viaţa vedetelor, trecând sub tăcere sute de ani de istorie şi de cultură. Câtă ipocrizie îţi trebuie ca să te lamentezi că nu mai e interes despre cultură când tot încerci să imbecilizezi un popor întreg şi, în primul rând, generaţia tânără. Culmea ridicolului e atunci când civilizaţia pielii (aproape) goale ne vorbeşte despre valori morale, între două emisiuni televizate cu glumeţi de duzină şi saltimbanci.” (p.32)
În continuare, trimiterile la societatea românescă de azi sunt tot mai dese şi mai directe. Ironia devine autoironie: „Cartea mea nu are nici subiect, nici predicat, nici atribute, nici complemente, pentru că hârtia suportă orice, e rudă cu contribuabilul.” Ironia acidă se transformă în revoltă amară: „Noi, cei care am citit suficiente <almanahe>, nu putem avea <succesuri>, vom rămâne cu <eşecele>. Durante
causa, durat effectus.”
Cu un citat din discursul de recepţie la Academia Franceză al lui Claude Autant Lara ajunge la ideea devalorizării spiritului, a culturii clasice, prin televiziune: „Astăzi, spectatorul a devenit un prunc care suge la sânul mamei-televiziune. El nu mai are autonomie. I se serveşte hrana vizuală la domiciliu. O linguriţă pentru tata, o linguriţă pentru mama. şi mai ales o liguriţă
pentru cel mic.”(p.40)
De abia acum, la jumătatea volumului, Manuel Valeriu dezvăluie că toate citatele din Thomas Molnar au fost luate din cartea „Eu, Simah, prefectul Romei”, Editura Logos, 2013, căreia îi realizează traducerea şi prefaţa. Urmează câteva zeci de pagini în care este prezentată personalitatea lui Thomas Molnar, autor a patruzeci şi patru de cărţi, scrise în engleză, franceză, italiană, maghiară, traduse în multe limbi de circulaţie internaţională, iar la domiciliul său din Statele Unite avea o fotografie cu Eugen Ionescu, Emil Cioran şi Mircea Eliade.
Un citat din Mircea Eliade îl pune pe cititor pe gânduri: „Ce oameni excepţionali trec pe lângă noi, anonimi, şi noi admirăm prosteşte atâţia neghiobi, numai că au vorbit de ei presa şi opinia publică.”(p.46)
De aici încolo, singurul lucru pe care îl pot face în acest comentariu este să-l pun în legătură pe
cititor cu marile idei
ale unor iluştri gânditori pomeniţi în această carte:
„Nu există Presă, ci oameni care au
influenţă în Presă.”
(Charles Maurras) (p.52)
„Într-o lume de papagali, nu mai este nevoie de cenzură. Grav e când şi intelectualii devin trompete ideologice ale unui sistem mincinos şi ipocrit.” (Martin Peltier) (p.54)
„E specific epocii noastre de a fi creat un proces de subminare a culturilor... Dovada o constituie
tentativa sistematică, remarcabil organizată, de eradicare în întregul Occident a elementelor ce compun cultura naţională.” (Claude Rousseau,
Claude Polin) (p.54)
„Televiziunea, realizare tehnică remarcabilă, a devenit cea mai puternică maşină de a produce descreieraţi.” (Georges Dillinger) (p.58)
„O Democraţie fără democraţi, o Republică fără cetăţeni, e deja o dictatură, e dictatura intrigii şi a corupţiei.” (Georges Bernanos) (p.63)
„Spectacolul culturii americane contemporane e unul dintre cele mai derutante. Această cangrenă culturală este exportată de treizeci de ani, pretutindeni.” (Georges Matthieu) (p. 72)
„Viaţa pierzându-şi
sensul, căutarea  lui <a fi> e abandonată pentru aceea a lui <a avea>.” (Jeremy Rennher) (p.74)
„Omul modern s-a prăbuşit sufleteşte într-o indiferenţă la toate, cu excepţia banului.”
(Alexis Carrel) (p.77)
„Se plănuieşte o adevărată mutilare psihologică cu scopul de a izola generaţiile viitoare de trecutul lor.” (Pascal Bernadin)
„A nu-i vorbi copilului despre Dumnezeu, timp de şapte ani, când i se face instrucţie şase ore pe zi, înseamnă să-l laşi
să creadă că Dumnezeu nu există...” (Monseniorul Charles Freppel) (p.84)
„~colarul de azi e telespectator, înainte
de a fi şcolar.” (Liliane Lurçat) (p.96)
Odată cu acest citat, autorul trece la o analiză subtilă şi directă a şcolii în general, a învăţământului românesc în particular, îmbrăcând-o, după cum şi-a obişnuit cititorul în toată cartea, în haina umorului acid care se cheamă sarcasm. Un exemplu: „La cea mai bună şcoală dintr-un oraş din România, elevii celei mai bune clase nu citiseră <O scrisoare pierdută>. Cum s-o citească, dacă a fost pierdută? Dacă ar fi ajuns la destinaţie, poate că unii ar fi citit-o.” Sau: „-La ce te gândeşti, dacă nu citeşti?” „-La episoadele următoare din telenovelă, la relaţia dintre vedetele X şi Y, la noile manele, la certurile dintre politicieni, la ultimele cazuri de corupţie, la atotprezentele reclame, la facturile de mâine...” (p.82)
N-am epuizat nici pe departe numele celebre, cărţile consultate şi nici citatele utilizate ca argumente de către domnul Manuel Valeriu. O întrebare de-a Domniei Sale comasează, de fapt, celelalte întrebări: „S-au înlocuit oare directivele de la Moscova cu cele de la Bruxelles şi Washington? Simplă întrebare, complicat răspuns, pare să conchidă autorul ei. Eu cred că răspunsul l-a dat această carte a Domniei Sale, tot printr-o fină aluzie. Cine are ochi să citească şi cap să gândească,
găseşte şi răspunsul.
Mai sunt multe de spus, dar eu mă pregătesc să-mi selectez din carte, în final, un citat pe care îl consider ironic-apoteotic: „Lupi autohtoni? Sau eurolupi? Nu contează, lupi să fie, că oi se găsesc!” (p.89) Este sunetul surd al unui clopot
tras cu puterea voinţei de a trezi conştiinţa neamului, ori sunetul pe care îl
absoarbe pustiul imensului deşert cultural şi
moral ce-l înconjoară?
Reiterez opinia din debutul acestei cronici de întâmpinare. Este dificil de comentat. Nu-mi dau seama dacă am reuşit să esenţializez esenţializările unor mari cărturari pentru un cititor având o instruire medie. Un comentariu exhaustiv ar presupune încă vreo două-trei cărţi pe deasupra. Chiar de la o primă lectură, cartea devine foarte accesibilă prin stil, aş putea spune - unic, pentru că instruieşte, invită la reflecţie, trezeşte conştiinţe adormite, pentru că ironizează şi polemizează. Aluzia amară este formula cea mai potrivită găsită de autor pentru a pune în mişcare inteligenţa cititorului care, discret şi curios, este invitat la această aventură care se numeşte lectură. Aceasta este o primă calitate deosebită a cărţii. Cealaltă, şi mai importantă, pentru că nu se mulţumeşte să rămână doar în plan strict teoretic şi retoric. Ancorează fiecare text citat în realitatea cotidiană românească, relevându-i cititorului autohton un fapt neaşteptat şi necunoscut: realitatea românească nu este cu nimic deosebită de
cea a Occidentului.
Mesajul cărţii este unul global, dar şi naţional. Conştiinţele individuale cărora li se adresează trebuie să se însumeze pentru a deveni conştiinţă colectivă. O astfel de carte unică nu poate schimba prea multe, dar, cu certitudine, trezeşte conştiinţele adormite de febra democraţiei
şi a banului.
Până la efectul scontat, si tira avanti...

Prof. Titi DAMIAN
Urziceni, ianuarie 2015.
Profesorul Titi Damian, autorul trilogiei Muscelenii, deopotrivă cronicar, eseist, critic literar şi scriitor, este membru al Uniunii Scriitorilor din România şi redactor şef adjunct al revistei de cultură ,,Helis” din Slobozia.